Secularismul şi amurgul marilor religii. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. IV

de grupulnoica

de Dumitru Popoiu

La apariţia primului volum al Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, în 1978, Constantin Noica nota în Jurnal de idei faptul că Eliade a reuşit să-şi aroge funcţia planetară, „nemaifiind cetăţeanul unei lumi, ci al planetei,” prin preocupările lui vaste. Prin demersul său, el a devnit „mijlocitor între noi şi noi înşine, între Est şi Vest, între Occident şi lumea a treia, literatură şi mit, modern şi primitiv, civilizaţie şi spirit.”[1]. Această apreciere nu exclude însă dezamăgirea păltinişeanului care se aştepta ca Eliade să scrie o filosofie a religiilor, nu “un manual”[2]. G. Liiceanu surprinde şi el în Jurnalul de la Păltiniş mirarea filosofului în faţa atitudinii eliadiene de „a se îndura de orice practică fachirică” pe care o ridică la rang de valoare religioasă universală. Noica nu era întru totul satisfăcut de această viziune care caută sacrul peste tot, dar riscă să vadă în orice mărunţiş o hierofanie şi dă ca exemplu parafraza ultimului capitol din volumul I al Istoriei credinţelor…, intitulat Autobuzul care merge la Eleusis[3].

Eliade a avut întotdeauna ambiţia de a deveni un homo universalis în versiune modernă şi, tocmai de aceea, volumele proiectate ale Istoriei credinţelor… erau un răspuns la tendinţa secolului de supraspecializare în domenii ştiinţifice strâmte. Totuşi, în prefaţa celui de-al treilea volum (apărut în 1983) el constată dificultatea proiectului care se voia a se întinde pe cel mult o mie de pagini. Aşa ajunge la concluzia că analiza religiilor americane, africane, australiene, precum şi a creştinismului supus secularizării secolului al XX-lea trebuie transferate într-un al patrulea volum, intitulat provizoriu De la découverte du “bon sauvage” aux théologies athéistes contemporaines. Eliade nu îşi duce la capăt planurile datorită bolii din ultimii ani ai vieţii şi a morţii survenite în 1986. De fapt, aşa cum notează I. P. Culianu, profesorul nici nu a lăsat prea multe pagini din acest volum final, iar mulţi dintre colaboratorii săi nu au mai lucrat, după moartea lui, la megaproiectul lansat de el. Aşa se face că, sub coordonarea Culianu, volumul final, apărut în Germania, în 1991, este de fapt o antologie de lucrări ştiinţifice ale mai multor specialişti în religiile indicate de Eliade a fi analizate. Bineînţeles, acest lucru face ca volumul să fie mai puţin coerent, iar analizele să nu urmeze acelaşi demers.

 Istoria credinţelor…, volumul al IV-lea prezintă o serie de carenţe care îl fac greu de asimilat cu celelalte trei. În versiunea românească, cititorul este înşelat de coperta care îl prezintă pe Mircea Eliade drept autor (probabil, pentru a sugera continuitatea ideatică a lucrării cu opera profesorului), pentru ca mai jos, cu litere mărunte, să fie amintit numele lui Culianu, coordonatorul volumului. În ceea ce priveşte conţinutul, acesta are şi el de suferit. Deşi continuă numărătoarea paragrafelor din volumul al III-lea, unele capitole sunt mai degrabă articole de arheologie religioasă (Oraşe şi simboluri. Vechile Religii din America Latină, precum şi Diversitate şi totalitate. Religiile din Indonezia), iar altele prezintă doar fragmentar realitatea religioasă dintr-o anumită regiune, aşa se face că religiilor africane sau amerindiene le sunt alocate un număr insuficient de pagini, în care fenomenologiei religioase îi este preferată o antropologie destul de simplă în detalii. Daoismul este şi el prezentat destul de precar, autorul (Henri Maspero) părând că nu ia în serios, ba dimpotrivă, criticând dur o “religie a salvării care pretinde că îşi conduce credincioşii la viaţa veşnică” (p. 58). În schimb, Waldemar Stohr, în descrierea religiilor australiene şi ale Oceaniei, pare că se apropie de forma şi stilul lui Eliade.

Marele merit al acestui volum ce încheie o dorită istorie religioasă a lumii este însă analiza situaţiei contemporane a budismului (analizat de Heinrich Dumoulin) şi creştinismului (Richard Schaeffler). Secularismul şi mai cu seamă cultura veacului al XX-lea au pus în mare dificultate două credinţe cu începuturi şi evoluţii relativ similare. Problemele lumii contemporane par a nu mai putea fi rezolvate de aceste religii în care dinamismul e frânat din ce în ce mai tare de dogme şi ritualuri fixate în urmă cu mai bine de un mileniu. Răspunsul religios în faţa civilizaţiei moderne se afişează cu întârziere şi timiditate, cu toate că azi a fi discret echivalează cu a dispărea din istorie.

În lumea budistă japoneză pătrunderea secularismului occidental a dus la transformări profunde ale unei societăţi până nu demult ultraconservatoare. Budismul se afla în pragul dispariţiei după Hiroshima, când, ca şi celelalte religii din Japonia, s-a găsit în imposibilitatea de a aduce speranţa unui popor lăsat deodată fără perspectivă. Miile de morţi din cel de-al doilea război mondial nu-şi găsesc justificarea, iar lipsa unui răspuns religios adecvat aruncă societatea japoneză într-o transfigurare cu tentă apocaliptică. Templele se golesc imediat, iar primenirea clerului cu personal tânăr se lasă aşteptată. Totuşi influenţa occidentală aduce şi ceva pozitiv, anume deşteptarea spiritului critic, care pune budismul în ofensivă. Dacă o parte dintre intelectualii japonezi tind către budismul tradiţional, profund pacifist şi apolitic, o alta, reformistă, aduce o noutate absolută: religia intră în politică pe care încearcă să o domine, iar modernele mijloace media sunt puse la muncă fără nicio sfială în folosul acesteia.

Cea mai activă mişcare postbelică, Sokka-Gakkai (Societatea pentru crearea valorii), condusă de Toda Josei, un fost învăţător de ţară, salvează pe drept cuvânt ceea ce mai rămăsese din budismul japonez printr-o acţiune propagandistică de proporţii (Shakubuku). Urmaşul la conducerea mişcării, Ikeda, înfiinţează în 1955 un partid politic, “al curăţeniei” (Komeito), care îşi propune promovarea Tainelor Sutrei Lotusului, propagarea socialismului umanist şi politica bazată pe religie. Partidul are un succes nesperat şi, deşi suferă în anii ’70 o criză, când este oficial separat de mişcarea religioasă, se menţine în parlamentul nipon, aflându-se azi în coaliţia de guvernare.

Budismul nu scapă din vedere latura ecumenică. Ceea ce uneşte azi multitudinea de grupări şi viziuni budiste din întreaga lume este în special pacifismul, iar mai nou, problema mediului. După Conciliul II Vatican încep să se intensifice şi dialogurile dinte budişti şi creştini, una dintre întâlnirile cele mai cunoscute fiind ziua de rugăciune a tuturor religiilor pentru pace, organizată de Papa Ioan Paul al II-lea pe 27 octombrie 1986, la Assisi.

Richard Schaeffer surprinde  procesul de secularizare a creştinismului care nu este nimic altceva decât “camuflarea sacrului în profan”, după o formulă eliadiană consacrată, iar această camuflare ajunge la desăvârşire în opera lui Marx, Freud şi Nietzsche. Credinţa privită în lumea protestantă ca experienţă personală a dat lovitura de graţie religiei care la Feuerbach nu mai este altceva decât triumful speciei asupra individului, iar la Marx, opiumul poporului, simulând perspectiva unei lumi mai bune. De aici şi până la a înlocui religia cu politica nu mai e decât un singur pas, reprezentat de epoca războaielor mondiale. Optimismul cultural european antebelic este în colaps, iar răspunsul încercat de catolicism sau protestantism la ororile războiului nu este pe măsura aşteptărilor unei lumi golite de spirit. Societatea are nevoie de o ideologie nouă şi potrivită cu gândirea epocii, iar aceasta vine prin intermedul naţional-socialismului german şi al marxism-leninismului, care propun două căi de depăşire a religiei. Aflate la extreme opuse, amândouă mişcările se împotmolesc în imposibilitatea de a pune în practică programul de depăşire a religiei, sfârşind prin a deveni sisteme ale terorii şi a fi puse la index de lumea modernă.

Astăzi există tendinţa de imitare a unor modele religioase extraeuropene care să aducă o înnoire spirituală, dar de fapt acestea sunt false tentative inovatoare, care nu exclud raportarea adepţilor la modernitatea occidentală. Soluţia ieşirii din criză, crede Schaeffer, este depăşirea pozitivă a dialecticii sacru-profan prin valorizarea speranţei. Aşa cum afirma şi Eliade în Mitul eternei reîntoarceri, speranţa e singura cale prin care omul modern se poate salva din faţa terorii istoriei, iar prin ea slujirea religioasă şi cea seculară nu mai sunt inutile omului.

Încheind într-o viziune optimistă, putem spune că religia şi cultura occidentală au şansa de a evidenţia, printr-un dialog sincer cu alte culturi şi religii extra-europene precum şi cu societatea secularizată, faptul că ele pot fi înţelese ca mijloace de creativitate, dăruitoare de sensuri omului. În pofida ofensivei agresive a tehnicii, acesta nu poate să-şi anuleze latura spirituală.

 

Autor: Mircea Eliade (coord. de Ioan Petru Culianu)

Titlu: Istoria credinţelor şi ideilor religioase IV – De la epoca marilor descoperiri geografice până în prezent

Traducător: Maria-Magdalena Anghelescu

Polirom, 2007, 495 pp.

 

[1] Constantin Noica, Jurnal de idei V, 97 şi 320

[2] scrisoare din 17 iulie 1978, publicată în volumul: M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, volumul II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 404.

[3] Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, ediţia a III-a, Humanitas, 1996, pp. 59 şi 124.