Apoteoza obscurităţii. Despre dialectica domnului Popescu

de grupulnoica

de Răzvan Andrei

În luna decembrie a.c. s-au împlinit 20 de ani de la moartea filozofului Constantin Noica. Pentru a comemora personalitatea şi opera păltinişeanului, revista Idei în dialog a publicat în numărul din această lună patru articole în care sunt dezbătute anumite aspecte ale creaţiei sale filozofice. Dintre ele, mi-a reţinut atenţia studiul dlui Dragoş Popescu, intitulat Dialectica lui Noica (pp. 38-39). Am citit, recitit şi rerecitit – singur şi cu câţiva apropiaţi – articolul dlui Popescu, despre care am aflat, din caseta colaboratorilor, că este cercetător la Institutul de Filozofie şi Psihologie al Academiei Române şi doctor în filozofie. (Amintesc, printre altele, că unii membri ai Cercului Noica au trimis studii (câteva dintre ele pot fi citite chiar pe acest blog) care nu au fost însă publicate.)

Acum, vreau să o spun pe şleau: „studiul” ilustrului cercetător ne-a oripilat pe toţi. Privit de la înălţime, adică fără a lua în considerare anumite distincţii ignorate sau anumite inexactităţi, textul ni se înfăţişează ca o mixtură de locuri comune îngrămădite fantascient în două pagini dintr-o revistă ce propune dialogul irenic şi întemeiat al ideilor. Totuşi, ne-am întrebat, cum poţi intra într-un astfel de dialog cu textul dlui Popescu, din moment ce nu există acolo nici o idee, nici un argument, ci numai o adunătură de afirmaţii (i.e., puneri, teze) formulate într-un stil imposibil? Mai mult, cum poţi spune, ca cititor oarecum familiarizat cu terminologia filozofică şi cu cea a scrierilor noiciene, că un asemenea text este ininteligibil, fără să jigneşti autorul? Adică: ce motive m-ar putea determina pe mine, ca cititor, să îi răspund autorului unui astfel de text din moment ce textul însuşi îmi imploră o muţenie ruşinoasă şi, eventual, un oftat resemnat? Aş putea răspunde că avem datoria morală să ne oripilăm înaintea unor asemenea producţii şi să le sancţionăm ca atare în scris. Totuşi, motivul pentru care scriu acest articol, recunosc, nu este atât de nobil.

În condiţiile în care studiile trimise la ID de studenţii care frecventează Cercul Noica sunt incomparabil mai bine scrise, mai aplicate şi mai consistente argumentativ decât textul dlui Popescu (oricine poate verifica!) şi, cu toate astea, pentru cei care decid publicarea, importante sunt titlurile universitare la umbra cărora se produc tot felul de obscurităţi cvasi-metafizice, nu poţi să stai în banca ta; pur şi simplu nu poţi face ciocul mic, numai pentru că, din motive de-a dreptul ştiinţifico-fantastice, acum, ei sunt „la putere”.

În principiu, articolul nici nu merită discutat; fiecare se poate convinge, pe socoteala propriilor nervi, de calitatea lui. Cu toate astea, pentru „edificare”, am să vă ofer câteva mo(n)stre! de elucubraţii academice.

Am să încep cu prima parte a textului, în care autorul ne dă de înţeles că va încerca să răspundă la întrebarea La ce bun dialectica? (subtitlu dat de autor). Evident, fiecare se gândeşte că în această secţiune se va vorbi despre dialectică în genere şi – e la mintea unui copil de clasa a V-a! – că autorul va propune un răspuns: oricât de general, nu neaparat unul propriu, dar un răspuns totuşi. Ei bine, dl Popescu adună acolo tot felul de afirmaţii, luate ca de la sine înţelese, despre raportul dintre logică şi dialectică, despre cel dintre ştiinţă şi filozofie, despre anumite aspecte ale filozofiei lui Noica, despre unele ale criticismului kantian, despre Hegel, aluzii la perioadele legionară şi comunistă ale lui Noica, ş.a.m.d. Întrebarea rămâne fără răspuns. Spicuim:

„Regulile pe care filosofia şi le asumă în exerciţiul ei cel mai propriu nu sunt altele (s.a.) decât regulile oricărei gândiri corecte.” (p. 38, col.3). Nu suntem lămuriţi nicăieri ce înţelege dl Popescu prin „gândire corectă”. Putem bănui vag, din context, că ar fi vorba despre regulile raţionării corecte, adică despre regulile logicii clasice, ceea ce e totuşi altceva decât „gândirea corectă”. Mai departe: „Gândirea este cel mai preţios instrument cu care noi, oamenii, stăm în faţa lumii, făcându-i faţă […]” (p.28, col.3). Haida-de! Şi cine decretează asta? Domnia sa?! Şi dacă eu nu cred aşa ceva? Filozofii? Heidegger, pentru a-l aminti numai pe cel mai cunoscut adversar al acestei teze, ar spune altceva.

În continuare, pe aceeaşi coloană, autorul preia de la Noica distincţiile „adevăr-exactitate” şi „sensuri-legi” fără să ne lămurească asupra necesităţii lor şi fără să ne facă să pricepem ce înseamnă de fapt, în context măcar, adevăr şi exactitate şi care e diferenţa filozofică dintre ele. În fond, revista ID nu e citită numai de cercetători ai Academiei Române.

Pe coloana alăturată, dl Popescu ne demonstrează că are înclinaţii spre poezie şi o face în cel mai candid mod cu putinţă: „Această situaţie (reuşita ştiinţei în epoca modernă – n.m. – R.A.) este neconvenabilă omului care (trageţi aer în piept!), scos din somnolenţa animalităţii, tinde să adoarmă iar în umbra propriilor creaţii.” Sublim! Imediat după această explozie de lirism veterotestamentar, putem citi (de fapt nu sunt foarte sigur dacă putem…) o construcţie stilistică formidabilă. Încercaţi să urmăriţi gândul şi topica! „Din punctul de vedere sistematic – în care originalitatea filosofului îşi spune cuvântul în chip substanţial –, trebuie înţeles cum se cuvine faptul că, pentru Noica, raţiunea, văzută adesea azi ca o facultate de deliberare, care intervine pentru a decide, a estima, a da valoare logică lucrurilor, cu alte cuvinte raţiunii integrate complet în orizontul gândirii logice, trebuie să îi fie restituită tendinţa realizării spre propria încorporare, tendinţa ei firească de a întoarce gândul asupra gândului. Această tendinţă a raţiunii este regăsită chiar în Critica raţiunii pure, adică acolo unde a început procesul ce a culminat cu reducerea ei la starea în care se găseşte.” (Observaţi, dacă mai este nevoie, în ultima formulare, subliniată de mine, raporturile dintre verbele la trecut şi verbul la prezent!).

În secţiunea următoare, dialecticianul nostru ne aruncă o doză „dură” de îngrămădiri conceptuale obscure (în parte „datorită” stilului bolovănos şi în parte datorită nedefinirii termenilor). În acest sens, subtitlul – Triade, sinteze, linii şi legi – poate fi privit, după lectură, ca o avertizare a simpaticului autor în legătură cu vertijul categorial în care suntem pe cale să intrăm şi să ne distrugem nervii; ar fi un fel de Atenţie, alunecări de teren!

În ceea ce priveşte ultima secţiune – Dialectica şi fiinţa – dl Popescu ne aruncă de-a dreptul în ceaţă. Aflăm de acolo, de exemplu, că „devenirea, ca temă regăsită (s.m. R.A.), nu ca teză, se deschide către devenirea întru fiinţă, nu este contrazisă de aceasta.” Or, ştie oricine a stat puţin cu creionul pe textele filozofului, că devenirea nu e în nici un caz temă regăsită, cum crede dialecticianul nostru. Devenirea e antitemă, dar la Academie au sărit peste partea asta. Apoi: atunci când „ia în discuţie” varianta noiciană a argumentului ontologic, autorul ajunge la rara performanţă de a se exprima apoximativ hegelian. Dacă cineva ar vrea să ilustreze cât mai bine sintagma „beţie de cuvinte” ar alege sigur textul dlui Popescu şi, în special, ultima secţiune.

Gata! Am obosit! Vă las pe dumneavoastră să savuraţi inflexiunile profetice din finalul „studiului” care mărturisesc, probabil neintenţionat, că dialecticianul, cercetătorul de la Academia Română, doctorul în filozofie şi, probabil, preşedintele altor comitete şi comiţii, dl Dragoş Popescu, s-a cam plictisit. Ei şi? „Patalamaua”, la o adică, scuză orice! Noapte bună domnilor de la Academia Română! „Banii dă la buget curge!”

Anunțuri