CENTRUL DE STUDII "CONSTANTIN NOICA"

De unde ideea că filozofia te învață adevărul? Îți dă numai direcția adevărului…

Categorie: Exegeză

Noica şi paradigma creştină. De la Dumnezeul Întrupat la Dumnezeul Culturii

Conferinţă susţinută în cadrul Serilor Noica, la Casa Lovinescu (27.martie.2008)

Răzvan Andrei

Subiectul pe care l-am ales e atât de obscur şi înţelenit încât, după documentarea necesară alcătuirii textului conferinţei, am realizat că nu-l pot acoperi de unul singur. De aceea, voi încerca, pe parcursul urătoarei jumătăţi de oră, să vă supun atenţiei câteva dintre concluziile mele provizorii obţinute în urma parcurgerii lucrărilor lui Noica din perspectiva subiectului ales. Citește în continuare »

Noica vorbind despre întruchiparea spiritului

de Andrei-Dragoş Giulea

Atunci când Sorin Lavric mi-a propus scrierea unui articol despre Noica într-un limbaj cât mai departe de orice jargon filozofic, m-am gândit să îmi asum o provocare adresată mie însumi, anume aceea de a scrie în termeni cotidieni despre un subiect dificil al filozofiei noiciene, anume spiritul. Subiectul întâmpină, de altfel, anumite dificultăţi de rezolvat în chiar jargonul filozofic noician. Citește în continuare »

Şcoala în care nu se predă nimic

de Victor Gelan

Meditând la vorba lui Constantin Noica despre şcoala în care nu se predă nimic, nu poţi să nu te gândeşti în acelaşi timp la cât de ciudată şi de contradictorie pare a fi formularea acesteia. Cum poate fi imaginată o scoală în care nu se predă nimic?

Dacă privim puţin la definiţiile date de pedagogi, vom vedea că în mai toate tratatele acestora şcoala se referă la o activitate educativă desfăşurată în grup (de obicei) şi coordonată de un „educator” şi care se sprijină, printre altele, pe doi piloni importanţi: predarea şi învăţarea. Şi dacă aşa stau lucrurile, cum poate fi concepută atunci o şcoală în care nu se predă nimic? Cum poate atunci să mai vorbească Noica de „şcoala în care nu se predă nimic” ? Citește în continuare »

Trei presupoziţii

de Ion Dur

1. Filosofia românească după Noica. Posteritatea operei lui Noica a fost, pînă acum, de cîteva ori pusă în discuţie. Cu ani în urmă, la Sibiu, a fost organizat chiar un simpozion despre semnificaţia moştenirii gînditorului care a trăit anii din urmă ai vieţii la Păltiniş, un loc foarte asemănător cu cel în care s-a retras, tot în amurgul existenţei sale, Heidegger. Nu vom reitera aici unele gînduri temeinice rostite în dezbaterile de atunci, după cum nu vom invoca nici ceea ce au spus, ocazional, cîţiva recenzişti, cînd au vorbit, desigur ironic, de o „posteritate bibliografică” (segment de altfel absolut obligatoriu al vieţii unei opere), numai că, după aproape două decenii de la moartea lui Noica, chestiunea „zestrei” sale metafizice a devenit un subiect care pluteşte neîncetat între bavardaj şi discursul tendenţios-deformator, cel din urmă avînd drept ţintă favorită aruncarea în derizoriu a posibilităţii unei ontologii naţionale. E-adevărat că uneori Noica a fost situat, prin grila unui comparatism nu ştiu cît de potrivit, undeva în preajma lui Goethe, spunîndu-se că i-ar putea repeta destinul: autor mare, dar care nu are multe opere mari. Citește în continuare »

Căderea originară a limbii

de Sorin Lavric

Povestea limbii, ca a oricărei înfăptuiri şi lucrări specific omeneşti, trebuie să se înscrie în înţelesurile mai largi ale mitologiei. O bună raţiune, ce-ar susţine această idee, ar fi că evoluţia culturală umană este unitară – în sensul creaţiei unor sisteme de semnificare a lumii şi valorificare a omului – iar în cadrul acesteia producţia mitologică şi cea a limbii nu pot fi decuplate deolaltă, presupunându-se oarecum în modalitatea conţinut-conţinător, semnificaţie-formă de expresie. În oricare dintre cele două ipoteze platoniene disputate în Cratylos, a revelaţiei sau a convenţionalităţii limbii, destinul acesteia rămâne integrat unor câmpuri de iradiere mitică mai vast semnificative. Astfel, dacă ar fi revelată, în mod cert limba ar constitui legătura indisolubilă a omului cu divinitatea revelatoare, de la care ar prelua totodată şi putinţa, precum şi limitele expresivităţii, comunicării şi cunoaşterii. Dacă, însă, cuvintele sunt produsul unor practici sociale de verbalizare, deci convenienţe, atunci este de asemenea clar, că există anumite conţinuturi majore ale intuiţiei şi gândirii acelor comunităţi, care au creat mituri, au generat limbaje, pentru ca semnificaţiile acestora să poată fi întâi conservate, iar mai apoi transmise generaţiilor posterioare. Încă de aici îl vom identifica, anunţând de pe acuma folosul major al limbii, transmisibilitatea ei istorică nealterată. Citește în continuare »

Libertate întru necesitate şi devenire întru fiinţă

de Paul-Gabriel Sandu

Aproape orice scriere a lui Constantin Noica, fie ea o lucrare de tinereţe sau de maturitate, este străbătută de pulsaţiile aceleiaşi idei, mai întâi abia precizate, care prinde însă treptat chipul modelului ontologic. Poate că opera întreagă a filosofului român repetă ritualic acea ridicare din neantul devenirii, către fiinţă, a sculpturii brânşiene în care Noica însuşi şi-a văzut confirmat gândul. Asemenea Cuminţeniei Pământului a cărei umanitate este încă în cumpănă, dar a cărei devenire a fost deja transfigurată şi poartă posibilul unui sens – filosofia lui Constantin Noica ,,izvorăşte” din apele de adâncime ale unui ,,sentiment românesc ( uneori abia presimţit) al fiinţei”, oferindu-i acestuia sensul statornic al unei albii prin care el să poată curge altfel decât o făcuse până acum. Deodată cu acel cuvânt purtător al unei lumi întregi – ,,întru” – filosofia lui C. Noica îşi începe aventura sa înăuntrul limbii, pentru a se deschide mai apoi, dincolo de ea, spre sensurile fiinţei care ,, se anunţă în lucruri drept o pulsaţie”[2], sau care, cu o altă formulare din aceeaşi lucrare, este un ,,principiu de nestatornicie în lucruri”. Citește în continuare »

Mântuirea după Noica

de Răzvan Andrei

Întrebarea este dacă individualul poate lărgi generalul; dacă îşi educă stăpânul, cu excepţia sa.

Constantin Noica, Jurnal de idei, II, [292]

„[..] Fără un dezechilibru între ceva şi lume, filozofia e de neconceput”[1], spune Constantin Noica în prima dintre cele trei introduceri la Devenirea întru fiinţă. Bineînţeles că nu e vorba aici despre o banală rescriere liberă a faimoasei distincţii subiect-obiect care a marcat filozofia modernă. Ceea ce spune Noica aici este că, ori de câte ori, în mod deliberat, gândirea a aşezat între ea şi real lentilele conceptuale proprii s-a putut naşte o filozofie valabilă. Putem totuşi să ne întrebăm la ce bun asemenea speculaţii de vreme ce nu obţinem prin demersul filozofic esenţa realului, ci doar reflectarea sa în planul gândirii. Care mai este rostul filozofiei dacă nu putem obţine prin exerciţiul ei decât spectacolul organizat al lumii pe scena culturii şi nu lumea însăşi? Răspunsul lui Noica pare să fie unul stupefiant şi totodată încurajator: nu interesează (din punct de vedere filozofic) dacă rezultatul este „corect”; Dumnezeul culturii va vedea! Important este ca demonstraţia să ţină! Acest tip de atitudine ascunde în spatele ei câteva presupoziţii neenunţate ca atare. Prima presupoziţie este aceea că omul (în orice fel am voi să-l definim) e o fiinţă căzută dintr-o ordine, sub necesitatea căreia totuşi continuă să se găsească. A doua presupoziţie, care decurge din prima, este aceasta: fiind o fiinţă căzută şi din punct de vedere gnoseologic, omul nu poate acapara în mod absolut lumea, adică nu o poate converti în termeni de înţelegere până la capăt, fără rest, trebuind să o lase să fie aşa cum este ea, în diversitatea neîngrădită a formelor sale. Dar, pentru a nu se dezintegra în bogăţia fără de măsură a vieţii, i.e. a lumii, omul are obligaţia de a o chema la măsură, la ordine raţională. Şi singura modalitate prin care omul poate face aşa ceva este filozofia. Literatura, atunci când e literatură mare, augmentează realul cu noi lumi, infinite ca semnificaţii în chiar finitudinea lor. În ştiinţă, pe de altă parte, „e vorba despre lucruri chiar atunci când se vorbeşte despre om (omul, adică, e privit ca lucru)”[2], spune Noica undeva. Numai filozofia, prin esenţa demersului ei raţional-ordonator, ne poate salva de la dispersie. Şi care sunt „armele” imbatabile ale filozofiei? Cum reuşeşte ea să ţină piept exuberanţei destrămătoare a realului şi să-i înfrângă hegemonia? Care este, cu alte cuvinte, dezechilibrul pe care filozofia îl aşază în chiar inima realului pentru a-l aduce la ordine? Ei bine, răspunsul lui Noica este iarăşi unul dezarmant: singura armă care poate înfrunta tirania excesivă a vieţii este Ideea, plasa conceptuală pe care filozoful o aruncă asupra lumii pentru a o constrânge la ordine. Iar ordinea, la Noica, nu este altceva decât fiinţa. Modelul (structura ei) este triada speculativă: Individual (I), Determinaţii (D), General (G) sau, prescurtat, I-D-G. În plus, dacă lumea urmează să ajungă în vreun fel la ordine, adică la fiinţă, trebuie spus că numai individualul poate să dea consistenţă acestei împliniri, în măsura în care reuşeşte să îşi întrupeze propria lege, modelând-o. Citește în continuare »

Despre singurul proiect al unei ontologii filozofice în cultura română

de Răzvan Andrei

S-ar părea că ontologia lui Noica este ontologia unei frustrări născute din faptul că filozofia de pe pământ românesc nu este omologată la bursa de valori a culturii universale. De aceea, gândirea lui ar camufla de fapt artificialitatea unor presupoziţii căutate cu microscopul speculativ şi nu o nevoie lăuntrică a cugetării ajunse la maturitate şi, prin aceasta, aptă să se exprime pe sine în manieră conceptuală.

Dar, despre ce este vorba de fapt? Dacă marile culturi – cea elină şi cea latină, în Antichitate; cea engleză, cea franceză, cea germană, cea rusă, în Modernitate – au putut da adevărate tipologii ale raportării la lume, experienţa micilor popoare pare să nu parvină nici unei tipologii. În spaţiul culturilor minore se perorează vast şi inspirat prin proiectarea unor culturi care nu pot face mişcarea inversă. „Tristeţea” culturilor mici este lipsa reciprocităţii. Cultura română face parte şi ea din spaţiul incert al culturilor mici, aparent zdrobită, prin poziţionarea sa în geografia fizică şi spirituală a Europei, de ciocnirile dintre Orient şi Occident. Se poate gândi aici în mod valabil? Adică: se poate face filozofie cultă care să poată intra in dialog şi chiar în „război” cu filozofia mare a lumii, i.e. a Occidentului? Noica răspunde afirmativ. Cu câteva condiţii însă: renunţarea la măsură (la împăcarea resemnată cu sine), la eternizarea satului, cultivarea excesului şi indentificarea acelor factori care pot da ruptura necesară demersului filozofic autentic (aşa cum teologicul a dat vocaţia rupturii la un Nae Ionescu sau la un Lucian Blaga)[1]. În plus, dacă filozofia trebuie să păstreze mereu contactul cât mai intim cu lucrurile, începutul autentic al oricărei construcţii[2] speculative trebuie găsit în lucruri, mai exact în modul de raportare a omului la lucruri. Iar asta înseamnă că demersul filozofic nu poate pleca de oriunde, ci numai de la experienţa vieţii concrete a omului care se exprimă prin limbă. Şi, pentru că Noica face ontologie (de factură dialectică), „materialul” construcţiei sale nu este de găsit altundeva decât în pre-ontologia lui a fi, analizată de el în Sentimentul românesc al fiinţei. Citește în continuare »