CENTRUL DE STUDII "CONSTANTIN NOICA"

De unde ideea că filozofia te învață adevărul? Îți dă numai direcția adevărului…

SOLUȚIA LUI NOICA

de Sorin LAVRIC

Cînd spiritul se stinge la scară colectivă, cum se întîmplă azi în mai toate oraşele ţării, o formă de supravieţuire culturală e retragerea în cercuri, cluburi sau cenacluri filosofice. Soluţia în sine nu e nouă: e reţeta în miniatură a saloanelor de altă dată sau a grupului de prieteni în mijlocul cărora poţi să respiri. „A respira” însemnînd: să te simţi bine în pielea ta în preajma altora. Fără putinţa de a recurge la astfel de oaze intime, ca antidot la abrutizarea generală, viaţa în cultură devine lozincă, flaşnetă agreabilă cu sunet spart. Citește în continuare »

Anunțuri

NOICA – UN GÂNDITOR CREȘTIN?

de Sorin LAVRIC

Cît din gîndirea lui Noica poartă amprenta învăţăturii creştine? Primul imbold ar fi să spun că, în afara filosofiei greceşti şi a celei germane, nici un alt curent de idei nu a exercitat o influenţă statornică asupra lui Noica, prin urmare a vorbi despre o înrîurire creştină asupra operei sale e o exagerare voită. Şi totuşi în cartea De dignitate Europae (Despre demnitatea Europei), apărută postum în 1988, unghiul de vedere din care Noica judecă cultura europeană este unul precumpănitor creştin.

Citește în continuare »

PENTRU O LECTURĂ FILOZOFICĂ A FILOZOFIEI LUI NOICA

de Răzvan ANDREI

Se poate observa la oamenii sensibili o candidă “tentaţie a filozofiei” de care mulţi nu reuşesc să scape niciodată. Şi nu mă refer la nevoia de a-i citi pe filozofi, de a-i “frecventa”, cum se spune; nu vorbesc aici de “interes cultural”. De multe ori, tentaţia aceasta capătă nuanţele adoraţiei şi ajunge chiar idolatrie. Unii filozofi – trebuie să recunoaştem! – ne cuceresc, ne prind în mrejele cuvintelor lor atât de puternic încât ajung să ne sugrume propriile gânduri. Paradoxal, atunci când ne lăsăm seduşi de filozofi, nu ajungem să gândim ca ei, ci doar să le îngânăm stâlcit jargonul.

Citește în continuare »

A murit Monica Lovinescu

Sorin Lavric

Neajunsul unui ferpar este că, vrînd să omagieze numele fiinţei decedate, alunecă deseori în exagerare comemorativă. Îi inventează merite pe care nu le-a avut sau îi întăreşte calităţi care, în timpul vieţii, fuseseră cu mult mai fragile. În cazul Monicăi Lovinescu, un asemenea pericol nu există. Căci a reprezentat forma superlativă a unei împliniri culturale. Citește în continuare »

Noica şi paradigma creştină. De la Dumnezeul Întrupat la Dumnezeul Culturii

Conferinţă susţinută în cadrul Serilor Noica, la Casa Lovinescu (27.martie.2008)

Răzvan Andrei

Subiectul pe care l-am ales e atât de obscur şi înţelenit încât, după documentarea necesară alcătuirii textului conferinţei, am realizat că nu-l pot acoperi de unul singur. De aceea, voi încerca, pe parcursul urătoarei jumătăţi de oră, să vă supun atenţiei câteva dintre concluziile mele provizorii obţinute în urma parcurgerii lucrărilor lui Noica din perspectiva subiectului ales. Citește în continuare »

Manifestarea spiritului în istorie- Noica şi Patočka (I)

de Ana Petrache

 „Într-adevăr libertatea de a vorbi  sau  de a scrie ne ar putea fi luată de către o forţă superioară, nu însă şi libertatea de a gândi, şi totuşi cât de mult şi cât de just am putea noi gândi, dacă nu am gândi totodată în comuniune cu alţii, cărora să le împărtăşim gândurile noastre şi care să ni le împărtăşească pe ale lor.” I.Kant 

           Jan Patočka şi Charta 77

În numărul pe decembrie din Idei în dialog Florin Mitrea vorbeşte despre cultură şi rezistenţa prin cultură făcând o comparaţie între cazul lui Noica şi cel al lui Michnick. Salut această idee dar aş vrea să propun pentru continuitatea dezbaterii o reanalizare a cazului plecând de la propunerea Alexandrei Lavastine. Scopul meu este a trata comparativ cazul lui Noica şi a lui Patočka introducând ca elementde analiză specifică testul de autoincluziune în propriul proiect propus de Andrei Cornea. Scopul acestei analize este de a vedea dacă ceea ce a fost numit  „rezistenţa prin cultură” poate fi considerat o formă de dizidenţă. Citește în continuare »

Manifestarea spiritului în istorie- Noica şi Patočka (II)

de Ana Petrache

 Comparaţie între conceptele celor doi filosofi

Temele principale ale gândirii lui  Jan Patočka  sunt absente sau secundare la filosoful român. Istoria este o forţă de care trebuie să te fereşti, să încerci să trăieşti în afara ei, să nu te laşi purtat de iureşul politico-istoric, aceasta este atitudinea pe care o recomandă Noica discipolilor săi. Libertatea nu este nici ea unul dintre conceptele fundamentale ale operei lui Noica, e adevărat eşti liber să îţi dai determinaţiile necesare pentru a atinge un anumit general, pe care uneori eşti liber să ţi-l alegi, alteori ţi se dă prin condiţia de muritor. Cetatea ideală e o altă problemă care nu se regăseşte la Noica, dar să nu judecăm gânditorii pentru problemele pe care nu le-au tratat, ci pentru cele pe care le-au tratat. Citește în continuare »

Apoteoza obscurităţii. Despre dialectica domnului Popescu

de Răzvan Andrei

În luna decembrie a.c. s-au împlinit 20 de ani de la moartea filozofului Constantin Noica. Pentru a comemora personalitatea şi opera păltinişeanului, revista Idei în dialog a publicat în numărul din această lună patru articole în care sunt dezbătute anumite aspecte ale creaţiei sale filozofice. Dintre ele, mi-a reţinut atenţia studiul dlui Dragoş Popescu, intitulat Dialectica lui Noica (pp. 38-39). Am citit, recitit şi rerecitit – singur şi cu câţiva apropiaţi – articolul dlui Popescu, despre care am aflat, din caseta colaboratorilor, că este cercetător la Institutul de Filozofie şi Psihologie al Academiei Române şi doctor în filozofie. (Amintesc, printre altele, că unii membri ai Cercului Noica au trimis studii (câteva dintre ele pot fi citite chiar pe acest blog) care nu au fost însă publicate.) Citește în continuare »

Secularismul şi amurgul marilor religii. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. IV

de Dumitru Popoiu

La apariţia primului volum al Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, în 1978, Constantin Noica nota în Jurnal de idei faptul că Eliade a reuşit să-şi aroge funcţia planetară, „nemaifiind cetăţeanul unei lumi, ci al planetei,” prin preocupările lui vaste. Prin demersul său, el a devnit „mijlocitor între noi şi noi înşine, între Est şi Vest, între Occident şi lumea a treia, literatură şi mit, modern şi primitiv, civilizaţie şi spirit.[1]. Această apreciere nu exclude însă dezamăgirea păltinişeanului care se aştepta ca Eliade să scrie o filosofie a religiilor, nu “un manual”[2]. G. Liiceanu surprinde şi el în Jurnalul de la Păltiniş mirarea filosofului în faţa atitudinii eliadiene de „a se îndura de orice practică fachirică” pe care o ridică la rang de valoare religioasă universală. Noica nu era întru totul satisfăcut de această viziune care caută sacrul peste tot, dar riscă să vadă în orice mărunţiş o hierofanie şi dă ca exemplu parafraza ultimului capitol din volumul I al Istoriei credinţelor…, intitulat Autobuzul care merge la Eleusis[3]. Citește în continuare »

Constantin Noica şi Paginile sale despre sufletul românesc

Text preluat de pe blogul Teologie pentru astăzi

de Gianina Maria-Cristina Picioruş

În 1991, editura Humanitas relua publicarea unui mic volum conţinând mai multe articole ale lui Constantin Noica, apărut prima dată în 1944, şi în care autorul încearcă să facă istoria lui a fi sau a nu fi posibilă o filozofie românească. Problema lui este să arate dacă există, în spiritualitatea românească veche, germenii unei filozofii moderne, ai unei posibile elaborări de sisteme filozofice româneşti, în genul lui Leibniz, Hegel, Fichte etc. Citește în continuare »