Prepoziţie şi categorialitate la Kant şi Noica: de la „în – sub – cu” la „întru”. (I)

de grupulnoica

Dragoş Grusea

1. Introducere: prepoziţiile în filosofie

Unul din primii recenzenţi ai Devenirii întru fiinţă îşi manifesta nedumerirea în faţa pretenţiei lui Noica de a pune la temelia ontologiei sale o prepoziţie înţeleasă ca „operator ontologic“. Cum ai putea lua în seamă o asemenea trăsnaie? se întreba interpretul, de vreme ce filosofia adevărată se ocupă cu teme majore precum cunoaşterea sau ştiinţa, folosindu-se de argumente raţionale şi demonstraţii logice. Cum poţi să porneşti un gând filosofic din punctul mărginit al unei prepoziţii?

Dincolo de nesocotinţa filosofică a recenzentului, rămâne întrebarea privitoare la statutul prepoziţiei în marea filosofie. În cuvintele lui Kant: are prepoziţia o funcţie plăsmuitoare de sistem (systembildende Funktion)? O privire fugară peste marile texte ale tradiţiei ne arată măsura în care gândul filosofic a depins uneori de ontologizarea unor prepoziţii: să ne gândim la acel „te..kai“ din poemul parmenidian, la „metaxy“ din gândirea platoniciană sau la acel „he“ din „to on he on“, „ca“-ul din „fiindul ca fiind“ prin care Aristotel delimitează obiectul metafizicii. Ne aducem aminte şi de noimele pe care Fichte le vede în conjuncţia „şi“, care leagă şi dezbină simultan, dându-ne astfel o cheie spre înţelegerea judecăţii originare Eu=Eu, în care Eul se înnoadă cu sine şi se desparte de sine prin acelaşi act. În §65 din Fiinţă şi timp, Heidegger reduce structura temporalităţii la câmpul deschis de trei prepoziţii „zu – auf – bei“, (către – la – în (preajma)), iar Hilbert pune prepoziţiile „între”, „cu“ şi „pe“ printre cele 5 axiome-structuri care întemeiază spaţialitatea abstractă a geometriei.[i] Această scurtă enumerare ne arată că proiectul lui Noica de a construi o ontologie sintetizată prin ideea trecerii de la „a fi în“ la „a fi întru“ nu se îndepărtează deloc de marile construcţii ontologice ale tradiţiei.

2. Prepoziţiile în primele încercări kantiene de deducţie a categoriilor

Să încercăm să aducem la lumină rolul prepoziţiei în construcţia sistematică pornind de la Kant. Clişeele de care e acoperit marele gânditor german (Kant critică metafizica, face o teorie a cunoaşterii, demonstrează imposibilitatea ideii de Dumnezeu etc., lista e lungă) au făcut ca mulţi comentatori să nu-şi dea seama că limba este împinsă de Kant către aceleaşi temeiuri spre care o va trimite mai târziu Heidegger. Să ne gândim numai la faptul că întreaga evoluţie a gândului, de la deducţia transcendentală la schematism, e prinsă de Kant în succesiunea de cuvinte zeichnen (a desena) – verzeichnen (a înscrie) – bezeichnen (a desemna).[ii] În prefaţa Criticii raţiunii practice, filosoful german avertizează cititorul că „în privinţa acestei opere nu mă tem deloc de învinuirea că aş voi să introduc o nouă limbă.. “ (V,10). Acest Kant, nu cel al epistemologilor, e cel care ne va da o cheie spre a identifica sursele ascunse ale formei din care creşte ontologia Devenirii întru fiinţă.

Dacă deschidem unul  din volumele de reflecţii notate de-a lungul celor 11 ani în care au dospit temele Criticii raţiunii pure, vom vedea că una din primele încercări de a pune problema deducţiei categoriilor porneşte de la trei prepoziţii : : „cuvintele « de la », « prin », « către » sunt funcţiile categoriilor.“ (Reflecţia 5107). Orice cititor al primei Critici ştie cât de important este raportul dintre funcţie şi categorie. În perioada în care şi-a luat această notiţă, Kant tocmai începuse să extindă filosofic conceptul matematic al funcţiei, preluat probabil de la Euler, fiind în acelaşi timp preocupat de dimensiunea categorială a limbajului. Această combinaţie l-a condus spre încercarea de a vedea în cele trei prepoziţii locul care scoate la lumină conexiunea între funcţie şi categorie. Ce poate însemna această încercare putem bănui citind reflecţia 4385: „Conceptele metafizice sunt: 1.Posibil 2.Fiinţă (necesitate). 3.Unul adăugat la altul (întreg) 4.Unul pus în altul (substanţă) 5. Unul pus prin altul (temei).“ Prin urmare, limbajul ar putea fi un punct de plecare pentru cercetarea structurii subiectivităţii transcendentale, prepoziţiile fiind semnul unei sinteze categoriale.[iii] O asemenea deducţie nerealizată[iv] a categoriilor prin prepoziţii ar putea fi reconstruită pe baza ideii prepoziţiei ca operator ontologic. Dar aceste afirmaţii pot fi simple idei pasagere, fără mare semnificaţie pentru dezvoltarea gândirii lui Kant, s-ar putea spune. Au vreun rol prepoziţiile în Critica raţiunii pure?

3. În – sub –cu. Funcţia sistematică a prepoziţiilor în Critica raţiunii pure.

În primul capitol al cărţii, Estetica transcendentală, Kant încearcă să demonstreze că spaţiul şi timpul conţin o ordine care nu poate fi redusă la cea generată de concepte. Axiomele spaţiului (cele ale geometriei euclidiene) şi cele ale timpului (unidimensionalitate, ireversibilitate) nu pot fi deduse din sau reduse la conceptele logicii formale. De aceea, sensibilitatea are structura ei proprie, distinctă de cea a intelectului. Forma cea mai comprimată a acestei distincţii este, potrivit lui Kant, cea a opoziţiei dintre „în“ şi „sub“. Diferite părţi ale spaţiului nu pot fi anterioare spaţiului unic, „ci pot fi gândite numai în el“(§2.3). Aceasta înseamnă că spaţiul îmi este dat ca întreg, deodată, iar spaţiile particulare sunt obţinute prin limitări ale spaţiului „reprezentat ca o mărime infinit dată“ (§2.4). Orice obiect este în spaţiu şi nu poate fi mutat decât în cadrul spaţiului, pe când reprezetarea „verde” poate fi mutată, de exemplu, de la frunză la lăcustă. Pot gândi frunza şi lăcusta ca având o proprietate comună, aceea de a fi verzi, pentru că gândesc reprezentarea de verde „sub“ conceptul celor două obiecte. Orice concept presupune o ierarhie a reprezentărilor. Exemplul lui Kant este formarea conceptului de copac. Eu îmi formez acest concept văzând mai multe specii de copaci, observând ce au în comun, ce le diferenţiază şi adunând sub o reprezentare toate elementele observate. Proprietăţile distincte (faptul de a avea mere, pere) sunt subsumate proprietăţilor generale (faptul de a avea rădăcină, trunchi, frunze). Faptul de a da mere este subsumat faptului de a avea rădăcină. Pe când în cazul spaţiului nu putem vorbi despre o ierarhie sau o subsumare. Toate spaţiile sunt egale fiind pur şi simplu în spaţiu. Reprezentările conceptuale nu sunt egale pentru că sunt unele sub altele.

Orice concept cuprinde reprezentări sub sine ; „dar nici un concept ca atare nu poate fi gândit astfel ca şi când ar conţine în sine o mulţime infinită de reprezentări.“(§2.4). Activitatea intelectului este de aceea descrisă ca fiind una prin care „diverse reprezentări sunt aduse sub un concept“(§10). Prin urmare diferenţa dintre sensibilitate şi intelect, adică dintre spaţiu-timp şi concept este cea dintre „în“ şi „sub“. Deducţia transcendentală trebuie să arate cum cele două conlucrează în vederea constituirii experienţei. Cu alte cuvinte, „în“ trebuie să intre în combinaţie cu „sub“ în ceea ce Kant numeşte „acţiunea intelectului asupra sensibilităţii (§24) sau, într-un cuvânt, sinteza figurativă.

În momentul cel mai dens al cărţii, cel în care Kant introduce distincţia dintre forma intuiţiei şi intuiţia formală, două prepoziţii ocupă un loc central, „în“ şi „cu“: „Deci unitatea sintezei multiplului..prin urmare o legătură…este dată a priori, ca fiind o condiţie a sintezei oricărei aprehensiuni în acelaşi timp cu (nu în) aceste intuiţii“(spaţiu şi timp n.m)(§26). Există deci o conexiune care este dată „cu“ spaţiul şi timpul fără să fie dată „în“ spaţiu şi timp. Este vorba despre conexiunea categorială, o ordine de tip categorial care, deşi este dată cu spaţiul şi timpul, nu le aparţine lor în mod intrinsec. De exemplu, metrul sau kilometrul sunt date cu spaţiul, nu în spaţiu, de vreme ce ele presupun activitatea de sinteză a subiectivităţii. Drumul de la estetica transcendentală la deducţia transcendentală poate fi văzut ca unul de la ceea ce e dat în spaţiu şi timp la ceea ce e dat cu spaţiul şi timpul. „Cu“-ul deducţiei ar fi rezultatul uniunii dintre „în“-ul sensibilităţii şi „sub“-ul intelectului.

Teza mea este că latenţele categoriale ale lui „întru“ ies mai bine la iveală dacă le vedem pornind de la succensiunea kantiană „în – sub – cu“. Umanitatea a pierdut buna aşezare în istorie şi pentru că a uitat sensurile categoriale ale prepoziţiilor.

[i] Noica însuşi ne trimite către axiomatica lui Hilbert: „Cîte o locuţiune prepoziţională, ca <<în jurul>>, ar exprima însăşi starea sau procesualitatea situaţiei ideale pe care o pot atinge lucrurile, cea de înscriere pe o orbită. Iar pînă şi matematicile, străine de ontologie cum sînt, cad totuşi uneori peste situaţiile originare redate prin prepoziţii, aşa cum, în axiomatica sa geometrică, Hilbert a invocat drept fundamentală situaţia de <>, a se afla între ceva şi altceva.” (Tratat de ontologie, cap.8), „Hilbert cu relaţiile lui între termenii primitivi (puncte, drepte, planuri): 1) situat pe 2) situat între 3) congruent cu 4) paralel cu. Se adaugă axiomele de continuitate. Situat întru le are pe toate cinci. (subl.m) (Jurnal de idei,V [280]). Lămurirea raportului dintre Hilbert şi Noica rămâne o sarcină deschisă pentru orice cercetător al ontologiei Devenirii întru fiinţă.

[ii] Asupra acestei teme a insistat Friedrich Kaulbach: Schema, Bild und Modell nach den Voraussetzungen des Kantischen Denkens în G.Prauss (Hrsgb.) Kant. ZurDeutung seiner Theorie von Erkennen und Handeln, Köln, 1973, p.105-129

[iii] Kant a reluat această încercare în unul din ultimele sale cursuri.