DE CE SUNT IRONIST

de grupulnoica

de Răzvan ANDREI

Ironia este o marcă a stilului postmodern. Ea vine din teama de patetism şi aruncă în baia deriziunii orice poate părea, la un moment dat, grav, bombastic, fixat, dat de Sus sau de jos, nu contează, tot ce poate fi impus ca regulă anistorică, orice pare că încearcă să ne spună cum stau lucrurile „cu adevărat”, „în mod intrinsec”, etc.
Tipul acesta de ironie diferă de cea socratică şi se apropie mai mult de cea romantică, deşi sunt câteva nuanţe care o fac cu totul nouă.

De ce e ea o problemă sau poate ajunge să fie una pentru cel care şi-o asumă? Întâi, pentru că ironistul poate părea neserios sau, Helás!, un tip ambiguu, bun pentru a face o situaţie care a devenit scorţoasă să explodeze, dar nimic mai mult. Ironistul e un om cu care nu poţi sta de vorbă decât atunci când îţi vine pofta de relativism dar e total nefolositor, ba chiar enervant, atunci când chiar ai o problemă. Pe scurt, ironistul trece drept un insensibil sau un ins superficial, fără Dumnezeu, fără coloană vertebrală. Etichete se găsesc cu duiumul pentru un aşa specimen degenerat.
Înainte de a descrie cum am ajuns aici, vreau să înşir, mai jos, câteva caracteristici ale unui ironist.
El este cel care nu crede că există cuvinte cu care ne putem descrie vieţile indiferent de timpul în care trăim, indiferent de contextul social în care se întâmplă să existăm. Pentru ironist, cuvintele „tari” ca „Adevăr”, cu A mare, „Realitate”, „Libertate”, „Bine”, „Frumos” nu-s decât fostele metafore puternice ale Occidentului care au devenit, prin îndelunga utilizate, banalităţi rigide de care am face bine să ne descotorosim. Ele aparţin încă Occidentului, dar nu-s un „bun” universal.
Ironistul mai crede şi că propriile opinii cad sub acelaşi destin. Chiar dacă reuşeşte să-şi găsească propriile cuvinte pentru a-şi descrie viaţa, el nu extrage din acest joben iepurele alb al universalităţii. Vocabularul în care se descrie ironistul este la fel de contingent ca oricare altul. Dar asta nu înseamnă că împărtăşeşte ideea după care orice vocabular e la fel de bun ca oricare altul.
Chiar dacă renunţă în mod conştient la esenţialisme, la vorbăria despre cuvintele care „reprezintă lumea aşa cum este în sine”, el nu asumă că toate discursurile stau pe acelaşi plan. Pentru că ironistul e de acord cu Wittgenstein atunci când spune că limbajul e ca o trusă de unelte folositoare unor scopuri, el asumă implicit faptul că uneltele pot fi folosite mai mult sau mai puţin inteligent. Ironistul împărtăşeşte ideea romantică după care adevărul e mai degrabă inventat, creat, decât găsit. Ironistul e de acord că imaginaţia are un rol cheie în viaţa noastră şi nu ceea ce se numeşte „Raţiune”. Aşadar, există moduri mai mult sau mai puţin inteligente, mai mult sau mai puţin creatoare de a ne descrie vieţile, ceea ce ierarhizează cumva vocabularele. Dar aceste vocabulare create inteligent, crede ironistul, nu se pot justifica decât prin forţa cu care reuşesc să răspundă unor scopuri concrete şi nu pot aspira niciodată la statutul de universalitate. Atunci când scopurile se schimbă, şi vocabularele ar trebui schimbate.
Cum am ajuns să am această viziune? Ei bine, într-un mod foarte simplu. Mi-am pus întrebarea următoare: Cum pot ajunge autonom, cum pot să mă descriu, măcar în parte, altfel decât lumea în care trăiesc a decis să mă descrie? Aceasta e o întrebare care traduce în limbaj simplu ceea ce spune Heidegger prin conceptele de aruncare şi autenticitate. Cu alte cuvinte, cum pot să fie eu în condiţiile în care m-am trezit într-o lume gata interpretată, pre-setată?
Acestea nu sunt întrebări pe care şi le pune toată lumea. Un ironist nu va fi de acord niciodată cu axioma inaugurală a Metafizicii lui Aristotel. El nu crede că toţi oamenii au în ei imboldul spre cunoaştere. Întrebările acestea sunt caracteristice doar celor care nu-s mulţumiţi cu felul în care alţii au decis să-l descrie. Dacă vorbim de cei care scriu filozofie, adică un fel special de beletristică, întrebările de mai sus se traduc în nevoia de a nu se lăsa descrişi în termenii lui Platon şi Aristotel, în cei ai lui Kant sau Hegel, în cei ai lui Heidegger sau Derrida, în nevoia de a nu ne lăsa dominaţi de cei pe care-i admirăm. E vorba de nevoia de a nu muri fără să rămână ceva propriu după noi.
Or, pentru a obţine acest fel de independenţă, nu ne foloseşte la nimic să adoptăm cadrele generale în care ceilalţi şi-au obţinut independenţa. Pentru a obţine nemurirea aceasta specială, nemurirea propriilor cuvinte, e nevoie să deconstruim, să dărâmăm în primul rând schelele, temeliile pe care şi-au construit înaintaşii palatele. Asemenea temelii sunt, în primul rând, distincţiile clasice: aparenţă-realitate, schemă-conţinut, opinie-ştiinţă, bunuri-valori, justificare-demonstraţie, justificare-adevăr, etc.
Dar, s-ar putea spune, dacă renunţăm la aceste temelii, totul cade. Nu rămânem cu nimic. Asta sună foarte mult a anarhism.
Ei bine, ironistul este acea persoană tragică pentru care nu există decât un singur bastion pe care, deşi ar putea, nu-şi doreşte să-l dărâme. Un ironist împărtăşeşte năzuinţa lui Derrida, enunţată în Spectrele lui Marx, după care singurul concept pe care ar trebui să-l lăsăm nedeconstruit, pe care ar trebui să-l ferim de ironie este cel de dreptate. Iar acest concept poate fi tradus cu descrierea liberalului propusă de Judith Shklar: „liberal este acel om care consideră cruzimea ca fiind cel mai rău dintre lucrurile pe care le facem”. Justiţia ar însemna, în acest sens, strădania prin care încercăm să fim din ce în ce mai puţin cruzi unii cu alţii, ea este speranţa într-un viitor în care ne vom putea înţelege mai bine între noi, acceptându-ne propria contingenţă.
Această speranţă, însă, rămâne doar opţiunea unora dintre noi. Şi asta pentru că ironistul nu crede că poate fi formulat vreun argument noncircular pentru a întemeia ceva precum necesitatea dreptăţii sau a stopării cruzimii. Ironistul ştie că nu există nici un criteriu, anistoric, revelat, dat din afară, pentru a-şi susţine dorinţa de dreptate. El nu poate decât să spere că, în timp, oamenii vor fi din ce mai puţin cruzi.
În această situaţie, ironistul pare un tip paradoxal: amuzându-se de esenţialismele celorlalţi şi, simultan, întristându-se că nu poate avea nici un criteriu care se autoimpune pentru a-şi susţine dorinţele de mai bine. Dar, în acelaşi timp, ironistul e un om mai responsabil. Din moment ce ştie că nu se poate agăţa de distincţiile tradiţionale, de adevăruri imuabile, pentru că ştie că n-are voie să fie teolog sau metafizician în sensul heideggerian al cuvântului, ştie şi că pentru a-şi justifica opiniile trebuie să depună mai mult efort. El trebuie să lupte pentru cuvintele sale, trebuie să indice, la fiecare invenţie lexicală, căror scopuri concrete foloseşte. El trebuie să discute cu ceilalţi, nu le poate trânti în nas nici un aşa-zis argument ştiinţific, pentru că el nu mai crede că ar trebui să invocăm aşa ceva.
Puneţi-vă în situaţia lui şi vedeţi dacă mai puteţi dormi liniştiţi!

Anunțuri