SENSUL TOLERANŢEI

de grupulnoica

de Radu FEFCEAC

Acest articol este un răspuns la articolul domnului Răzvan Andrei „Împotriva argumentelor. Cum am putea deveni mai toleranţi?”

            Toleranţa, dacă studiem definiţia din DEX presupune “a îngădui un fapt (nepermis), a trece cu vederea, a admite, a suporta” Cu toate acestea auzim tot mai des formula “tolerarea diferenţelor”. Ca şi cum diferenţa ar fi ceva nepermis. Pentru că asta este concluzia logică la care ajungi daca admiţi ca premise definiţia oficială a termenului, pe de o parte şi situaţiile în care acesta este folosit pe de altă parte.

            Toate bune şi frumoase, dar dacă diferenţa este aici inculpatul, atunci ce mă împiedică să spun că, dacă nu tolerez, să zicem, pederaştii, romii şi ungurii, atunci nu  tolerez nici oamenii cu ochii căprui, graşii, tâmplarii sau coafezele? Sunt toţi aceşti oameni diferiţi de mine? Sunt. Îmi plac? Să zicem că nu. Atunci, dacă nu le dau în cap, înseamnă că-i tolerez? Sau înseamnă doar că nu am dreptul ca toţi oamenii să-mi facă mie pe plac şi că am obligaţia să accept, într-o societate civilizată, şi ceea ce nu îmi place? Nu cumva toleranţa înseamnă altceva decât acceptarea diferenţelor?

            Singura definiţie care ar putea da sens cuvântului toleranţă este nu acceptarea diferenţelor (acestea sunt obligat să le accept pentru că, ce să vezi, sunt obligat să respect drepturile omului), ci acceptarea acelui “nepermis” de care vorbeste DEX-ul. Şi ce poate însemna “nepermis” altceva decât încălcarea propriilor mele drepturi şi ale drepturilor celorlalţi în general? Spun asta pentru că, dacă o faptă nu încalcă drepturile nimănui, atunci, probabil, e permisă.

            Să trecem la exemple. Mi se pare ridicol să afirmi că tolerezi homosexualii sau cutare etnie sau rasă şi să te arborezi superior ca şi cum ai fi cel mai bun om de pe planetă. Fiecare din aceste categorii nu au nevoie de toleranţa ta, au doar nevoie ca tu să faci ceea ce eşti obligat să faci: să respecţi drepturile omului. Asta nu e toleranţă, ci condiţie minimă de civilizaţie. Faptul că în media românească (şi nu numai) oameni care par educaţi şi responsabili consideră că e un act de toleranţă să accepte diferenţele nu poate însemna decât că nu ne aflăm încă la distanţa cuvenită faţă de evul mediu.

            Din punctul meu de vedere (punct, am îndrăzneala să spun, obiectiv, deoarece e susţinut de DEX) toleranţa apare în viaţa de zi cu zi – scuzată fie-mi trivialitatea exemplelor – în situaţii de tipul: vecinul îşi serbează ziua de naştere şi muzica se aude noaptea prin pereţi. Sau, deşi am un loc în tren inscripţionat pe bilet, nu ridic persona care se află deja acolo şi stau eu în picioare. Dar să ne înţelegem: cum bine spunea Andrei Pleşu într-o conferinţă pe acceaşi temă, toleranţa nu trebuie să fie sinonimă nici cu teama, nici cu lenea, nici cu o eventuală recompensare etc. Accept şi muzica mai tare, şi scaunul din tren ocupat, nu pentru că n-am ce să fac, ci pentru că aleg să fac asta din simplă omenie. Tocmai de aceea toleranţa nu e un act care trebuie predat sau instituţionalizat, e un act intim, personal. Este, în fond, un sacrificiu gratuit pe care-l faci pentru semenii tăi. E un act în afara moralei, a corectului sau incorectului, a legii dacă vreţi. E între mine şi cel tolerat. Atât. Nici nu ştiu dacă toleranţa trebuie sau nu încurajată. Sunt înclinat să cred mai degrabă că nu. În felul ăsta ar deveni oarecum o îndatorire civică, ceea ce-i strică tot farmecul.

            Încă două precizări:

1)      am scris acest articol aflat strict, cred eu, sub auspiciile argumentelor şi de aceea dezavuez categoric îndemnul domnului Răzvan Andrei de a renunţa la ele. Înţeleg că îndemnul respectiv se încadra într-un anumit context, dar chiar şi aşa demersul domniei sale mi se pare complet greşit.

2)      dacă, aşa cum am argumentat şi definit, toleranţa nu este o chestie de educaţie, ci una intimă, de personalitate, pe de altă parte acceptarea diferenţelor (care e doar o altă denumire pentru respectarea drepturilor omului sau, mai bine zis, face parte din ea) consider că e o materie care ar trebui predată intensiv de la grădiniţă până în ultimul an de liceu. Probabil că, în felul acesta, nu vom mai auzi exprimări aberante care „tolerează diferenţele”. 

Anunțuri