METAFIZICA CELOR DIN URMĂ MANIFESTĂRI ALE FIINŢEI ŞI PLONJONUL ÎN (SPRE) NEFIINŢĂ. PARTEA I

de grupulnoica

de Adrian Vladimir Costea

„Cândva, mă intriga tristeţea de pe chipul <<Învingătorului>> sculptat de Michelangelo. Tocmai în clipa în care ar trebui să dea lovitura de graţie, el renunţă la victorie. Obosit şi scârbit, îşi întoarce privirea în altă parte. A descoperit, se pare, ceva mai presus de biruinţă şi de vanitate. Dar ce anume?” (Octavian Paler în „Autoportret într-o oglindă spartă”)

Ce determină fiinţa să « plonjeze » în nefiinţă?  Cum se portretizează, din punct de vedere ontologic, starea lipsită de caracteristicile definitorii ale fiinţei? -avȃnd în vedere experienţa fiinţei, faptul că la un anumit moment al fiinţării, aceasta se împlineşte, atinge astfel limita, orizontul maxim al devenirii, iar apoi, se anulează în totalitate, îşi întoarce privirea, se transformă radical!

Problematica „Fiinţei” a fascinat gȃndirea filosofică. Interpretările, respectiv metodele utilizate au fost diferite, în anumite cazuri incompatibile. „Fiinţa” a generat o polemică, întrucȃt ontologia, în genere, reprezintă un domeniu „extra-sensibil”, din acest motiv, portretizarea fiinţei a reprezentat pentru dinamica exegeţilor, un contrast puternic de nuanţări şi interpretări. Redefinirea permanentă a activităţii fiinţei, prin faptul că se manifestă diferit  ȋn contexte diferite, nu permite o analiză echitabilă a conturului acesteia, pentru că fiecare interpretare se manifestă  ȋntr-un context specific ei ȋnsăṣi. De aceea, fiinţa rămȃne confuză, suspendată, contradictorie. În genere, chiar dacă nu instaurează o poziţie pe deplin acceptată, întrebarea cu privire la dimensiunea şi evoluţia fiinţei fascinează şi antrenează gȃndirea filosofică.                          Tensiunea Fiinţei înspre împlinire/ devenire

Cu toate acestea, corolarul comun al tuturor abordărilor scoate în evidenţă caracterul specific fiinţei, şi anume, devalorizarea acesteia atunci cȃnd devine modă. Legitimitatea acesteia rezidă în caracterul Bucăţii de ceară a lui Descartes: urmȃnd procesul de ardere, aceasta evolueaza, asemenea fiinţei de la momentul t.0 (starea de aprindere), la un moment t. i. (îşi schimbă culoarea, gustul, mirosul, dar conceptul de ceară rămȃne acelaşi), ajungȃnd însă într-un punct maxim al evoluţei, „se împlineşte”, iar mai apoi „se devalorizează”. La început fiinţa reprezintă o posibilitate de ardere într-un anumit mod, atinge momentul maxim al devenirii, iar intr-un final, se tensioneaza.. Pentru că din acest punct apare o schimbare radicală din punct de vedere ontologic: pȃnă să atingă punctul maxim al împlinirii, al „arderii”, bucata de ceară/fiinţa, deşi îşi schimbă culoarea, gustul, mirosul, respectiv potrivirea dintre general, determinaţie, individual, urmȃnd modelul noician al fiintei trinitare, conceptul de ceară/ fiinţă rămȃne valabil. În schimb, din acest moment, nefiinţa este radical diferită, nu prezintă niciun punct tangent fiinţei.

Nu este surprinzător faptul că majoritatea celor ce abordează problematica fiinţei îi ipostaziază caracteristicile, dar ceea ce este suspect, ceea ce surprinde este absenţa reflexiei privitoare la tensiunea dintre fiinţă şi nefiinţă. Sub acest aspect, Constantin Noica este original…pentru că duce reflexia pȃnă la ultimele manifestări ale fiinţei. În „Tratatul de ontologie” ne vorbeşte despre cum este fiinţa, despre devenirea întru fiinţă, dar un asemenea demers este întȃlnit şi la Parmenide sau Heidegger, iar fiecare interpretare prezintă punctele sale critice sau neînţelese, nelămurite. Parmenide, Heidegger, Noica au prezentat fiinţa din orizontul ontologic în care s-au plasat, iar criticile au vizat aspectele obscure ale interpretării. Dar aceasta nu reprezintă o critică esenţială, deoarece ontologia, asemenea logicii sau oricărui orizont de reflecţie, nu reprezintă un domeniu incoruptibil. Aşa cum preciza Ludwig Wittgenstein cu privire la puritatea logicii, o angajare pe gheaţa lunecoasă, unde lipseşte frecarea, deci unde condiţiile sunt ideale într-un anumit sens, face imposibilă deplasarea; ori scopul principal este acela de a ne deplasa, prin urmare, avem nevoie de frecare. O metoda pură de identificare a fiinţei este ineficientă! Noica „suspendă” reflecţia privitoare la devenirea fiinţei pȃnă la capăt, surprinzȃnd astfel tensiunea fiinţă-nefiinţă:

„Ce fel de fiinţă este aceea în care nu e loc pentru nici o vibraţie şi nici o devenire?”[1]


[1]  NOICA, Constantin, Sentimentul romȃnesc al fiinţei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.5.

Anunțuri