ÎMPOTRIVA ARGUMENTELOR. CUM AM PUTEA DEVENI MAI TOLERANŢI?

de grupulnoica

de Răzvan ANDREI

Creşterea toleranţei faţă de cei diferiţi, în rândurile cetăţenilor, e un deziderat european. Cel puţin în declaraţii. Unul dintre modurile privilegiate în care putem înainta spre acest ideal, se spune, este un sistem de educaţie care să argumenteze în favoarea toleranţei. La fel, atunci când apar probleme între membrii majoritari ai unei comunităţi şi o minoritate oarecare, se pun în joc argumente. Pro sau contra toleranţei. Sunt de părere că ar fi în interesul idealului de care vorbeam, afirmat ca atare la nivel european, să renunţăm la disputele pe aşa-zisele argumente şi să încurajăm privitul la filme sentimentale şi citirea romanelor. 

Invocarea argumentelor presupune tacit existenţa unei esenţe umane şi, drept corolar, existenţa unui mod de raportare privilegiat la această esenţă. E inutil să demonstrez că această optică s-a dovedit falimentară, că discuţiile pe baza unor aşa-zise argumente se învârt în cercuri vicioase. Mai mult, premisele metafizice implicite ale părţilor care argumentează pro şi contra sunt, de cele mai multe ori, atât de diferite încât orice dezbatere se transformă în cele din urmă într-un schimb de ideologii ireconciliabile.
Românii care trăiesc peste hotare, de exemplu, au învăţat să fie toleranţi lăsând deoparte argumentarea. Au ajuns mai tolerannţi trăind pe pielea lor experienţa de fi minoritar. Din această experienţă, mă gândesc, ar trebui să extragem câteva consecinţe. Una dintre ele e aceea după care empatia, încercarea de a ne pune în pielea celuilalt care suferă, nu se pot realiza prin argumentare. Nu devenim mai sensibili la suferinţa celorlalţi invocând argumente cu referire la esenţa umanităţii sau la anumite reguli morale imuabile „înscrise” în noi sau cu referire la raţionalitatea intrinsecă a Omului (Românului, Germanului, Americanului, Europeanului, etc). Devenim mai sensibili în măsura în care reuşim cumva să trăim experienţa celuilalt. În exemplul meu, mulţi dintre cei aflaţi peste hotare, s-au trezit peste noapte într-o altă condiţie decât cea din ţară: condiţia minoritarului cu toate greutăţile şi reticenţa din partea celorlalţi pe care le implică (reticenţă pe care o practicau ei înşişi atât timp cât erau în poziţia de a o face). În această situaţie, brusc, devine clară condiţia în care se aflau ei înainte: aceea de majoritari aflaţi în luptă cu minoritarii de orice fel care, vezi Doamne, încercau să-i deturneze de la „adevăratele valori”, care încercau să „le impună” un alt stil de viaţă, etc. Cei care au devenit minoritari şi-au dat repede seama de erorile în care persistă majoritarii şi de prejudecăţile care-i fac orbi la suferinţa celor mai puţin numeroşi. Şi-au mai dat seama şi că minoritarii nu vor să atace „identitatea” majoritarilor, orice ar putea însemna asta, ci doar să-i facă atenţi la suferinţa lor provocată de cruzimea cu care, de multe ori înconştient, majoritarii îi tratează.
O astfel de experienţă, arată, de exemplu, R. Girard în cărţile sale, ne pune înainte şi Evanghelia, inversând poziţia oricărei religii trecute: experienţa victimei, versiunea acesteia asupra sacrificiului, nu doar pe cea a sacrificatorului, a călăului. În treacăt fie spus, e de observat că „argumentele” creştinilor persecutaţi din Turcia sau din Arfica sunt aproximativ aceleaşi cu cele invocate de minoritarii din Europa în faţa creştinilor majoritari. Surzenia şi opacitatea celor care persecută creştinii minoritari de acolo sunt similare cu cele ale creştinilor europeni faţă de minoritarii de aici.
Totuşi, experienţa de a fi minoritar nu poate fi făcută la scară mare, ea nu e un exerciţiu de toleranţă, deşi ar fi bine ca, din vreme în vreme, să trăim pe pielea noastră cum e să fii minoritar. Rămâne o îndatorire a educatorilor să ne înveţe să devenim mai sensibili la suferinţele celorlalţi, să ne înveţe să ne punem în pielea celuilalt.
În această privinţă, cred că ajutorul vine mai degrabă din partea literaturii, a artei, a jurnalismului, a filmului sentimental decât din partea filozofiei sau a aşa-zisei „dezbateri cu argumente”. Nu cred că argumentele ajută cu ceva în această chestiune. Literatura (folosesc cuvântul într-un sens destul de lax, în înţelesul de artă), însă, poate. De ce e capabilă sa facă asta? Pentru că e aptă, mai mult decât argumentarea, să folosească acel mod de lectură pe care-l regăsim la foarte mulţi cititori: identificarea cu personajele. În film e valabil acelaşi lucru. În jurnalismul de investigaţie, în felul materialelor publicate pe vremea lui Truman Capote la The New Yorker, la fel.
Că asta nu e o unică soluţie mi se pare de bun simţ. Că în nici un caz nu e o soluţie cu pretenţii de universalitate susţin cu tărie din toată inima. Dar poate fi o cale de educare a cetăţenilor mult mai eficace decât prezentarea pretins argumentată a unor ideologii.

Anunțuri