Întemeierea filosofică a prototipului dialectic al devenirii întru fiinţă, în ontologia lui Noica

de grupulnoica

de Raluca IORDAN

Motto: Fiinţa însăşi este devenirea întru fiinţă reuşită. Constantin Noica

ABSTRACT

În această lucrare îmi propun să analizez modul în care sunt aplicate metode şi tehnici specific filosofice, pentru a marca constituirea sistemică a unei viziuni asupra lumii în cadrul filosofiei româneşti, textul de bază pe care mă voi axa fiind Încercare asupra filosofiei tradiţionale1. Obiectivul acestei lucrări constă în analiza structurii formale pe care Noica o construieşte în vederea creării unui cadru pentru introducerea unui topos contemplativ ce a avut o influenţă majoră în cadrul filosofiei româneşti: prototipul dialectic al devenirii întru fiinţă. Nu în ultimul rând, pentru a studia şi ilustra cât mai elocvent modul în care se dezvoltă viziunea sistemică în cadrul operei lui Noica voi compara concepţia sa filosofică cu viziunea ontologică platoniciană.

 

Tema acestui eseu este studierea construcţiei sistemului filosofic în cadrul filosofiei româneşti, axându-mă pe problematizări tematice specific ontologice în opera lui Noica. Mă voi axa pe studierea concepţiei filosofice lui Noica, dar mai ales asupra paradigmei sale şi a metodicii filosofice pe care acesta o construieşte, fapt care a însemnat o mişcare culturală de proporţii în cadrul acestui tip de reconstrucţie filosofică în spaţiul românesc. Lucrarea lui Noica din volumul I al Devenirii întru fiinţă se încadrează în toposul ontologiei formale, oferind bazele filosofice pe care Noica îşi construieşte tratatul de ontologie, deci viziunea asupra lumii prin prisma Devenirii întru fiinţă.

Reconstrucţia filosofică cu privire la ontologie a lui Constantin Noica

Semnificaţia titlului Încercare asupra filosofiei tradiţionale poate fi luată în considerare: substantivul încercare, cuprinzând cuvântul cerc, explicitează anterior citirii lucrării un element ce va tutela discursul lui Constantin Noica. Textul este practic compus din trei secţiuni majore: I.Cercul în conştiinţa filosofică, II. Cercul în filosofia spiritului (secţiune în cadrul căreia Noica tratează problematica făcând apel la tabla categoriilor kantiene şi la dialectica hegeliană) şi III.Cercul în filosofia fiinţei.

În Introducere Noica porneşte de la ideea că atunci când se afirmădevenirea întru fiinţă, este implicat faptul că fiinţa nu contrazice devenirea, ieşind astfel din viziunea canonică fiinţă vs devenire, însă devenirea poate contrazice fiinta atunci când nu este întru ea.

Pentru a-şi expune teza devenirii întru fiinţă, porneşte de la studierea cercului în constiinta filosofică2, pe care îl utilizează ca simbol generic al unei scheme a gândirii în sine. Astfel, dacă la greci se întâlnea cercul ca fiind reprezentativ pentru singura mişcare desvarsita existentă, de exemplu mişcarea astrelor, ajungând să recunoască în acest tip de mişcare o reflexie a perfecţiunii cu caracter de sophia. În schimb, în filosofia modernă nu se întâlnesc categorii ale căror scheme să fie cercul, ci se încadrează în schema unei cauzalităţi liniare şi evoluţioniste sau în bipolaritate.

Pentru problema devenirii întru fiinţă schemele moderne se dovedesc ineficiente, devenirii întru fiinţă neconvenindu-i altă temă decât cercul. Devenirea întru fiinţă ne apare ca un principiu de ordine, prin ea realul căpăta caracter de real. Realitatea umană ajunge să se suprapună sieşi, prin actul de cultură şi în final, ajunge la sophia. În sine, orice conştiinţă filosofică este una reflexivă, aşa cum arată deosebirea dintre gând şi idee. Gânduri au toţi oamenii, idei însă doar cei ce pot întoarce gândul asupra gândului.3 Conştiinţa filosofică este una în care spiritul se întoarce asupra spiritului, cum se întâmplă şi în cazulrile următoare: cunoaşterea cunoaşterii, dragoste pentru faptul dragostei, această repliere asupra sinelui nefiind posibilă în alte domenii, neputându-se vorbi despre o gravitaţie a gravitaţiei sau un triunghi al triunghiului.4Totuşi, în planul matematicii avem numărul, care este o întoarcere către sine în măsura în care înainte de a face oporatii cu numărul se poate vedea că este el însuşi o operaţie, o ridicare la putere în cadrul unei baze.

Dacă ar fi, însă, să ne referim la progres atunci s-ar ajunge la problema lui cum e cu putinţă ceva nou5, sau după cum spunea Kant: Cum sunt posibile judecăţile sintetice a priori? Este ceea ce înseamnă sub influenţa cercului a răspunde la întrebarea Cum face spiritul pentru a nu fi la infinit tautologic?6În sensul acesta, progresul în cunoaştere ar apărea sub forma unei deveniri liniare. Cercul este, prin excelenţă, expresia pentru actul de cunoaştere, deoarece dinamismul sau nu e fără întoarcere. Pentru a putea cunoaşte ceva, afirmă Noica, este necesar să te poţi întoarce cumva, ceea ce trimite la teoria anamnezei platoniciene.

Actul de gândire în logică, actul de cunoaştere, actul etic pe care le expune în mod succint filosoful precum categorii vitale ale filosofiei, printr-o paralelă între greci şi moderni. Ceea ce e comun acestor acte nu este numai desfăşurarea lor în cerc, ci faptul că reprezintă o intrare în ordine. În ultimă instanţă, ca act filosofic tradiţional se adăugă actul estetic care se desfăşoară la nivel logic: pentru pitagoricieni, de exemplu, măsura estetică este dată de proporţie, logicitate. Din punct de vedere epistemologic, Kant propune un model al cunoaşterii ce ţine de specificul spiritului, căruia îi corespunde din punct de vedere estetic funcţia esteticului de a îmblânzi, de a înnobila.

În cadrul secţiunii secunde, Noica afirmă că atitudinile filosofice care s-au prezentat anterior exprimă în fapt o singură conştiinţă filosofică, una unitară. Astfel se conturează o primă garanţie că devenirea întru fiinţă cu cercul ei are sens: faptul că toate actele filosofice se petrec în cerc. Acum este necesar a găsi o a doua garanţie: faptul că unitară fiind, conştiinţa filosofică se desfăşoară în cerc, anume în cercul devenirii întru fiinţă.

Noica se axează pe dezvoltarea bazelor prototipului dialectic al devenirii întru fiinţă prin studierea tablei categoriilor kantiene. Practic Noica găseşte o corespondenţa între categoriile kantiene şi cele trei concepte ale sale fundamentale: devenire, devenire întru fiinţă şi fiinţă. Acest fapt se poate vedea în următorul tabel pe care îl propune Noica:

CANTITATE

CALITATE

RELAŢIE

MODALITATE

 

Judecaţi

Categorii

Judecaţi

Categorii

Judecaţi

Categorii

Judecaţi

Categorii

 

Particulare

Pluralitate

Negative

Negaţie

Ipotetice

Cauzalitate

Problematice

Posibilitate

Devenire

Generale

Unitate

Afirmative

Realitate

Categorice

Inherenta

Asertorice

Existenţa

Dev. Întru Fiinţă

Singulare

Totalitate

Infinite

Limitaţie

Absolute

Autonomie

Apodictice

Necesitate

Fiinţă

Se remarcă îndrăzneala lui Noica de a face anumite modificări în tabla categoriilor kantiene, afirmând faptul că nu se susţine categoria Comunităţii,7 pe care o înlocuieşte cu categoria Autonomiei, afirmând faptul că aceasta corespunde Fiinţei. Fiinţă este Impersonalul în sine şi de aceea devine emblematică expresia vremea vremuieşte sau ceea ce a auzit Moise în revelaţia divinităţii: Eu sunt cel ce sunt, acestea exprimând Autonomia Fiinţei. De asemenea, se referă la categoria Limitaţie, precum limitaţie care nu limitează. Astfel, categoriile nu se mai aplică izolat, ci se înglobează câte trei într-o mişcare în cerc, întru reîntregirea raţiunii.

În ceea ce priveşte cercul în dialectică, aflându-ne în domeniul filosofiei spiritului, Noica suprimă împărţirea dihotomică, nesustinand crearea filosofiei între două opoziţii, propunând un ethos al orientării, acesta fiind principiul motor care deterimina ieşirea din impasul ontologic. Noica modifică schema hegelina, propunând următoarea schemă filosofică pe care îşi va întemeia prototipul dialectic al devenirii întru fiinţă: TEMA – ANTITEMA –TEZA –TEMA. Această schemă corespunde configuraţiei: Fiinţă – Devenire – Devenire întru fiinţă – Fiinţă.

În ultima secţiune – Cercul în Filosofia fiinţei, încercând să sistematizeze miza pe care şi-o propune filosofia, între a oferi o conştientizare a lumii prin discurs şi a exista propriu-zis în orizontul fiinţării, Noica recurge la vorba românească dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Din moment ce se vorbeşte despre ceva, înseamnă că acel ceva, ceea ce este, fiinţează. Noica se referă astfel la un argument ontologic, afirmând că dintre toate conceptele, cel de fiinţă este cel care implică neapărat şi Fiinţarea.

Spre final, opune Devenirea întru devenire Devenirii întru fiinţă, vorbind şi despre treapta absolută a devenirii întru fiinţă. Absoluitatea Fiinţei reiese din depăşirea diferenţierii subiect-obiect, având de-a face cu subiectul absolut. Şi diferenţierea raţiune – credinţa devine pentru Noica o distincţie caducă, deoarece tocmai pentru că este înzestrat cu conştiinţa devenirii întru fiinţă, omul avea în trecut setea religioasă de absolut, care în prezent nu este decât setea raţională a omului raţional de a atinge fiinţa. Înainte de apariţia fiinţei raţionale, realitatea era blocată, existenţă era neîmplinită, nu exista fiinţă.

În încheiere Noica afirma că e în fond, structura specifică umanului, aceea care tinde către absolut. Însă nici persoana, nici comunitatea, nici umanitatea ca întreg, nici chiar logos-ul proclamat de filosofie n-au răzbătut vreodată până la fiinţă8cu adevărat. E datoria filosofiei să integreze devenirea întru devenire în devenirea întru fiinţă. Fiinta însăşi este devenirea întru fiinţă reuşită.

Comparaţia cu ontologia lui Platon. Teoria Ideilor

În vederea înţelegerii cât mai profunde a ontologiei lui Noica poate fi utilă studierea modului în care Platon îşi fundamentează Teoria ideilor. În continuare voi încerca o abordare similară cu modul în care am prezentat întemeierea viziunii ontologice în cazul lui Noica, ilustrând principiile care stau la baza Teoriei Ideilor şi, în genere, la baza ontologiei lui Platon.

Platon încearcă o instituire a Fiinţei, pune problema lui a fi, dintr-o dublă perspectivă: existenţiala (ontologică – ce are în vedere şi interparticiparea Ideilor) şi copulativă (metafizică – ce vizează participarea, planul sensibil şi cel suprasensibil). Raportul onto-metafizic este similar cu cel morfo-sintactic. Trebuie avut în vedere faptul că Ideile lui Platon, spre deosebire de conceptele lui Noica, nu sunt simple concepte mentale, ci entităţi ontologic distincte în Lumea Ideilor, dar în acelaşi timp reprezentate sub semnul Inteligibilului – Unul şi Acelaşi (în niciun caz nu se referă la faptul că oamenii au idei înnăscute în sensul de concepte universale sau intuiţii de tip cartezian).

Platon, prin argumentul reamintirii, dovedeşte că sufletul are ca scop contactul cu Inteligibilul, idee pe care urmează să o desăvârşească prin coroborare cu argumentul generării din contrarii, pentru a înfăţişa eternitatea sufletului. Aceasta este, de fapt, o alegorie ce are ca scop demonstrarea faptului că idéai sunt nemuritoare. Anamnesis, acţiunea de (re)amintire are o semnificaţie în platonism mult mai tare, pregnantă decât accepţia psihologică, după cum o dovedesc următoare interpretări9: această rememorare este de fapt o întoarcere către ţinutul originar şi divin al cunoaşterii adevărate10, este descoperirea cunoaşterii a priori pe de o parte, a autonomiei cunoaşterii pe de alta11. De asemenea, reamintirea mai semnifică reîntoarcerea spiritului, de îndată ce vine în contact cu lucrurile sensibile, participante, amintirea Ideilor contemplate în lumea inteligibilă12 şi rădăcină şi condiţie a cunoştinţei, trecere de la ceea ce este odată pentru totdeauna către interioritatea sufletului nostru.13

După cum o dovedeşte cazul lui anamnesis în dialogul Phaidon, cunoaşterea nu reprezintă ceva ce poate fi posedat. Oamenii sunt capabili de a cunoaşte pentru că îşi aduc aminte de ceea ce au cunoscut, dar nu într-un timp anterior. Înainte de naştere poate fi realizată cunoaşterea din punct de vedere ontologic, dintr-o perspectivă prelogică. Psyché are capacitatea de a gândi, reprezentată de logos – Raţiune în genere. Astfel, cunoaşterea Lumii Inteligibile se poate împărţi în două subramuri: gândirea discursivă (prin dianoia) şi gândirea intuitiva (prin nous). Cunoaşterea la Platon este totală, reprezintă o revelare a idéai şi nu este discursivă. Gândirea în sine, dintr-o dată, se produce în urma cunoaşterii prin dianoia, adică a gândirii discursive incomplete, doar aşa se poate produce, deoarece este necesară o pregătire ce consta în purificaea sufletului din punct de vedere ontologic (filosofia ca răsucire a sufletului).

Această ipoteză onto-metafizica a dialogului platonician este cerută de logica ontologiei. Deşi la Lumea ideilor se poate ajunge prin dianoia şi apoi prin nous, Inteligibilul nu este în dubla natura, dublă este cunoaşterea. Platon este ocupat doar de Lumea Inteligibilă, aceasta fiind cea reală, iar problematica dialogului nu reiese din litera acestuia, ci din spiritul lui, fiind de factură aporetică.

Pentru a deveni filosof, este necesar ca omul să fie inteligent şi moral, în sensul de purificare a sufletului prin viaţă ca pregătire pentru moarte. De aceea, cei care filosofează sunt cei care ştiu că nu ştiu. Zeii şi ignoranţii sunt cei care nu filosofează. Filosofia platonică nu este o disciplină doar a minţii, ci vizează şi o purificare morală şi intelectuală, după cum o dovedeşte traseul dialecticianului ce aspiră la a deveni filosof. Din acest punct de vedere, Noica se aseamănă în gândire cu Platon, vorbind despre organul filosofic care îi este necesar oricui îşi doreşte să facă filosofie cu adevărat.

Nu în ultimul rând, trebuie apreciată contribuţia lui Noica în cadrul filosofiei româneşti, dar şi în cadrul ontologiei. Constantin Noica are meritul de a fi creatorul conceptului devenirii întru fiinţă care se distinge prin orginalitate, dar şi prin întemeierea de tip sistemic, foarte bine conturată, pe care o oferă prin lucrarea Încercare asupra filosofiei tradiţionale.

Bibliografie

  1. Constantin Noica – Încercare asupra filosofiei tradiţionale, în Devenirea întru fiinţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

  2. Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, Ed Academiei

  3. Vlăduţescu, Gh., Ontologie şi metafizică la greci. Platon, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005

  4. Platon, Opere, volumul IV, Editura Ştiinţifică şi Encicopedica, Bucureşti, 1983, Phaidon

 

1Vol I, in Devenirea intru fiinta, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981

2Constantin Noica – Incercare asupra filosofiei traditionale, in Devenirea intru fiinta, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, pg.14

3 Constantin Noica – Incercare asupra filosofiei traditionale, in Devenirea intru fiinta, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, pg. 26

4 idem

5 Noica si-a scris teza doctorat pe aceasta tema, avand ca titlu Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou.

6 Op. cit., pg 28

7 Tabelul se gaseste in Op. cit, pg. 52

8Op. cit, pg. 163

9după Vladutescu, Gh., Ontologie si metafizica la greci. Platon, Editura Academiei Române, Bucuresti, 2005, pg. 75.

10 Jean Brun, Socrate, Paris 1994, pg. 89

11 P. M. Schuhl, L’ouevre de Platon, Paris, Vrin, 1971, pg. 91

12 Paul Foulquie, Raymond Saint – Jean, Dictionnaire de la langue philosophique, Paris, P.U.F., 1962, Reminiscence.

13 G. Reale, Storia della filosofia antica II, Milano, Vita e Pensiero, pg. 187, 188.

Anunțuri