DESPRE ÎNTREBĂRILE „RUSEŞTI”

de grupulnoica

de Răzvan ANDREI
În introducerea cărţii Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (Humanitas, 2012), Andrei Pleşu distinge între mai multe genuri de întrebări. Întâi, remarcă scriitorul, există întrebările cărora li se poate răspunde imediat, pe baza experienţei de toate zilele („Care metrou merge la gară?”, „Ce număr porţi la pantofi?”, etc.). Apoi, există întrebări care cer expertiză ştiinţifică („Ce este legea gravitaţiei?”, etc) şi întrebările naive ale copilăriei care cer răspunsuri cumva poetice sau, spune Andrei Pleşu, „solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia” (op. cit., p. 11): „De ce pisicile miaună şi câinii latră?”, „Cine a inventat somnul?”, etc.
Pe lângă aceste specii de a ne întreba mai există, spune scriitorul, şi întrebările „mari”, „întrebările ultimative, cărora îmi place să le numesc „ruseşti”, căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: „Ce este fericirea?, „Există viaţă după moarte?, „De ce există răul?, etc.” (op. cit., p. 11). Andrei Pleşu admite că au existat şi există gânditori care sugerează că nu ar trebui să ne punem acest tip de întrebări. Motivul invocat de domnia sa le face o nedreptate filozofilor invocaţi pentru că aminteşte numai jumătate din ceea ce aceştia spun. E drept, filozofii amintiţi (fără vreo referire exactă la unii anume) chiar consideră că aceste întrebări constituie, în termenii scriitorului, „un mic delir de limbaj, fără soluţie consistentă”, dar nu se opresc aici. Cei mai mulţi dintre ei argumentează că acest gen de întrebări în fapt ne încurcă, ne stau în cale atunci când ne propunem să rezolvăm probleme mai relevante pentru vieţile noastre.
Mai mult decât atât, dacă ne uităm mai atent în istoria filozofiei, întrebările astfel învocate nu există sau, există în această formă la foarte puţini gânditori.
Plecând de aceste câteva consideraţii vreau să scriu în cele ce urmează câteva cuvinte despre întrebările filozofice şi felul în care ar trebui ele formulate.
Voi încerca să restrâng discuţia, insistând doar asupra modului în care întrebările „ruseşti” mai degrabă încurcă decât lămuresc.
E adevărat că această dezbatere asupra statutului legitim de întrebare filozofică este veche. A răspunde la întrebarea „Care întrebări sunt filozofice şi care nu?” înseamnă a te poziţiona deja faţă de o anumită tradiţie sau faţă de mai multe şi a începe propriul demers filozofic.
Ceea ce e suspect în primul rând la acest gen de întrebări este pretinsul lor statut de universalitate. Ele sunt prezentate ca întrebări „grave” în măsura în care vin să numească tensiunile interogative ale omului în genere, din toate timpurile şi de oriunde. Or, e de domeniul evidenţei că ele nu sunt atât de universale precum sunt prezentate. Nu toţi oamenii se întreabă ce e fericirea sau de ce există răul. Mi se va obiecta că astfel de întrebări sunt puse doar de oamenii profunzi sau, şi mai tare, de toţi oamenii atunci când se confruntă cu situaţii limită, adică atunci când au momente de profunzime.
Lăsând la o parte observaţia că astfel de întrebări, vagi şi fără un răspuns definitiv, sunt formulate, atunci când sunt formulate, mult mai aplicat şi mai elaborat, trebuie să recunoaştem că interogaţia vagă e specifică mai degrabă teologiei decât filozofiei. De ce se întâmplă asta? Pentru că, în cazul teologilor, răspunsul ferm şi clar la oricare dintre aceste întrebări există ab initio. Răspunsul la orice întrebare „rusească” e Dumnezeu sau, în cazul celor care vizează originea răului, duşmanul lui Dumnezeu. În cazul celor care nu cred în Dumnezeu, întrebările de acest gen îşi pierd orice fel de valoare, locul lor fiind luat de întrebările mai bine formulate, întrebările puse mai inteligent, adică întrebările care-şi propun să rezolve probleme mult mai specifice. De exemplu: în loc să ne întrebăm „Ce este omul?”, putem formula mai inteligent şi cu multe consecinţe următoarea întrebare: „Dacă cineva a omorât cu sânge rece 15 oameni, în momente diferite, folosindu-se de un cuţit, atunci el poate beneficia de acelaşi tratament în penitenciar ca cel care a furat un milion de dolari?” Întrebarea este mult mai bine formulată şi răspunsul la ea va oferi o soluţie unei probleme cât se poate de concrete. Şi exemplele pot continua.
Revenind la ce spuneam mai sus, anume la faptul că întrebările vagi încurcă, vreau să observ doar că, în măsura în care o întrebare permite o infinitate de răspunsuri, ea nu poate avea relevanţă decât pentru individul care şi-o adresează şi nici una în plus.

Anunțuri