PENTRU O LECTURĂ FILOZOFICĂ A FILOZOFIEI LUI NOICA

de grupulnoica

de Răzvan ANDREI

Se poate observa la oamenii sensibili o candidă “tentaţie a filozofiei” de care mulţi nu reuşesc să scape niciodată. Şi nu mă refer la nevoia de a-i citi pe filozofi, de a-i “frecventa”, cum se spune; nu vorbesc aici de “interes cultural”. De multe ori, tentaţia aceasta capătă nuanţele adoraţiei şi ajunge chiar idolatrie. Unii filozofi – trebuie să recunoaştem! – ne cuceresc, ne prind în mrejele cuvintelor lor atât de puternic încât ajung să ne sugrume propriile gânduri. Paradoxal, atunci când ne lăsăm seduşi de filozofi, nu ajungem să gândim ca ei, ci doar să le îngânăm stâlcit jargonul.

Contrar opiniei după care filozofii ne ajută să descoperim Adevărul (idolatrii scriu mereu conceptele cu majuscule!), trebuie să spunem că ei nu vor decât să-şi impună, prin retorică mai degrabă decât prin argumentare, propriile idei şi invenţii lexicale. Opera unui filozof e atât de intim legată de viaţa lui, de angoasele lui, de obsesiile şi prejudecăţile lui, încât orice pretenţie de universalitate ar trebui să ni se pară suspectă. Puţini filozofi au parte, totuşi, de astfel de respingeri. Asta se întâmplă pentru că au avut grijă să-şi construiască sistemele pe intuiţii cu care putem rezona fiecare dintre noi, exprimate însă într-un jargon cu o forţă de seducţie uluitoare.

Să ne amintim! Spui: teză, antiteză, sinteză, Spirit obiectiv – strigi Hegel! Spui: Dasein, proiect, aruncare, autenticitate – strigi Heidegger! Spui: voinţă de putere – urli Nietzsche! Zici: devenire întru fiinţă, limitaţie ce nu limitează, atodetie, holomer – strigi, patriotic, Noica!

Ce se ascunde în spatele acestor concepte? Cetele adoratorilor cântă hipnotizaţi: Adevărul! De fapt, acolo nu se află decât intuiţiile fiecăruia dintre noi, platitudini vechi de când lumea, şi – esenţial! – idiosincraziile autorului. Concluzia: opera unui filozof rezidă în jargonul în care se exprimă. Atât şi nimic mai mult.

Voi încerca în continuare să examinez o întrebare cât se poate de legitimă: De unde această irepresibilă nevoie a filozofului de a se transpune într-un limbaj diferit de al înaintaşilor, emiţând în acelaşi timp pretenţii de universalitate?

Pentru schiţarea unui răspuns mă voi folosi de exemplul lui Constantin Noica, unul dintre cei mai originali gânditori români şi autorul ultimului mare sistem ontologic al lumii. Indirect, se va putea vedea şi din ce motive, principiale, opera lui nu poate fi citită în cheie teologică decât până la un anumit punct.

Noica şi nevoia de redescriere

Filozofii de după Hegel şi-au creat fiinţa de cuvinte având mereu în minte credinţa că vocabularele lor sunt produsul ultim al istoriei şi ştiinţei, credinţa că sistemul lor şi cuvintele din care e alcătuit sunt de nedepăşit. Ei nu sunt interesaţi atât de o întemeiere raţională, bazată pe deducţie şi inferenţă logice, cât de obţinerea autonomiei în raport cu înaintaşii. Criteriul lor de perfecţiune e obţinerea acestei autonomii şi nu afilierea la o forţă din afara lor, oricum s-ar numi ea: adevăr, validitate, realitate, faptă, stare de lucruri, etc. Ajunşi aici, să ne amintim că şi Noica dorea acelaşi lucru. Locus classicus al concepţiei noiciene legate de acest aspect e un fragment din Jurnalul de la Păltiniş. Acolo, filozoful spune: „Un text bine utilizat este un text pe care-l restitui culturii ca al tău. Asta mi se pare că am reuşit prima oară cu Lysis, al lui Platon. Sau basmul Tinereţe fără bătrâneţe; nu mi l-am însuşit doar, ci l-am restituit culturii dându-i înţelesul meu, uneori poate chiar exagerând, îmbătat să-mi văd gândul peste tot”. Chiar şi dincolo de acest text, care poate fi suspectat de neautenticitate, simptomatică pentru filozofia lui Noica e nevoia de a obţine propiul vocabular, prin lupta cu limba română, pe de o parte, şi prin cea cu sistemele altor gânditori, pe de alta. Cuvânt împreună despre rostirea românească şi Sentimentul românesc al fiinţei sunt încercările sale de a-şi apropria limba maternă. Faimoasa prepoziţie întru nu e nici pe de parte o descoperire, ci o creaţie în sensul tare al cuvântului.

Mai importantă pentru discuţia noastră e abordarea din primul volum al Devenirii întru fiinţă – Încercare asupra filozofiei tradiţionale. Acolo, păltinişeanul deschide un teren de luptă cu principalele concepte ale filozofiei kantiene şi cu ale celei hegeliene. E inutil să mai amintesc că ceea ce rezultă nu e atât o demonstraţie, cât un nou vocabular cu care Noica va opera până la sfârşitul vieţii.

În continuare, aş vrea să cobor mai în adânc şi să încerc un scurt exerciţiu de oceanografie. Nevoia aceasta de nemurire nu e o caracteristică a omului în genere. Eu cel puţin nu cred asta. Evident, mă refer la acel tip aparte de nemurire, pe care un om îl poate obţine atât timp cât a reuşit să se desprindă, măcar în parte, de forţa cuvintelor pe care alţii, şi nu el, le-au aruncat în eter. Vă amintiţi de faimoasa problemă a „vinei” ontologice ridicată de Heidegger? Suntem vinovaţi, spune germanul, pentru că trăim într-o lume dată de-a gata, într-o lume în care mai degrabă viaţa ne este trăită de cei care au stabilit că trebuie să vorbim într-un anume fel, să purtăm un anume fel de haine sau, chiar, să purtăm haine, că trebuie să mergem la serviciu, că trebuie să citim un anumit tip de cărţi şi să folosim o anumită gramatică şi o anume logică, etc. Pe scurt, ceea ce vrea să spună Heidegger e că suntem vinovaţi, în sens ontologic, pentru că nu ne-am creat pe noi înşine, pentru că nu ne aparţinem. A spune că Dasein-ul e vinovat, revine la a spune că el vorbeşte limba altcuiva şi, astfel, trăieşte într-o lume pe care nu şi-a creat-o singur, o lume Unheimlich, o lume ne-familiară. Dasein-ul e vinovat pentru că vocabularul său e doar cel în care a fost aruncat – e doar limba care s-a întâmplat să fie vorbită de cei printre care a crescut. Mulţi dintre oameni însă nu s-ar simţi vinovaţi pentru un asemenea motiv, dar cei cu ambiţii şi dorinţe speciale ca Hegel, Proust, Heidegger, Derrida şi Noica se simt aşa. Iată un pasaj din Noica: „Moartea nu este decât una din limitele, din mutilările în care e prins orice individ. Conştient sau nu, suferim cu toţii de a nu putea să fim totul şi moartea nu ne dă decât unul din prilejurile acestei suferinţe. O asemenea aspiraţie spre totalitate se manifestă ca tendinţă de a îngloba mediul, de a-l absorbi în tine: eu o numesc trecerea mediului extern în mediu intern”. Aşadar, atunci când Heidegger vorbeşte despre Dasein sau atunci când Noica face apologia Individualului, ei nu se referă la om în general, ci la acei oameni care le seamănă, la cei care nu pot suporta gândul că ei nu sunt propriile lor creaţii. În ultimă instanţă se referă la ei înşişi!

Antidotul care ne fereşte de “bogăţia destrămătoare a vieţii”

Încă de la prima lucrare publicată, Mathesis sau despre bucuriile simple, Noica observă că între el şi lume, între viaţa lui şi “bogăţia destrămătoare a vieţii” trebuie să pună ceva. Ca să nu fim tocaţi în acest teribil malaxor care e viaţa trebuie să ne apărăm cumva, împotriva forţei invazive a lumii trebuie să găsim un antidot. Filozoful îl găseşte în schema raţională, în sistemul filozofic. Edificiul de cuvinte ridicat pe temeliile unei scheme raţionale – iată soluţia păltinişeanului! Începând de aici, toată viaţa a lucrat la obţinerea miraculosului medicament care l-ar fi pus la adăpost. Pe mistic îl apără Dumnezeu! Pe filozof, schema metafizică şi jargonul!

Calea a fost stabilită, primii paşi au fost făcuţi. Filozoful, însă, trebuie să recunoască în cele din urmă că forţa care-l menţine pe drum seamănă foarte mult cu cea care-i întăreşte pe mistici şi asceţi în nevoinţele lor. E vorba tot de credinţă aici: una dublată de teama căderii sub limbajul înaintaşilor, e adevărat, dar în substanţa ei primă şi ultimă rămâne credinţă. Ea însă nu e îndreptată spre Dumnezeu, ci spre propriile nelinişti şi tribulaţii, spre candorile şi prejudecăţile personale; arată spre sine, nu spre Cer. De aceea, cu greu va putea converti cineva gândirea unui filozof (inclusiv a lui Noica) în devoţiune pentru Dumnezeu. El nu crede decât în Dumnezeul Culturii, chiar dacă recunoaşte că nu poate gândi, ca occidental ce este, decât în paradigma impusă de teologia primului Sinod Ecumenic de la Niceea şi în ciuda faptului că, la nivelul intuiţiilor ce-i structurează opera, se foloseşte de presupoziţii de natură teologică.

Cele mai importante presupoziţii sunt: tema căderii, care va deveni la Noica problema căderii din ordinea raţională cu corolarul său – teoria precarităţilor şi problema raporturilor dintre firea umană şi cea divină în Persoana lui Iisus Hristos, care va deveni la Noica problema cuplării Individualului cu Generalul. Pentru un cititor atent al operei lui Noica, se vede limpede că aceste două presupoziţii acoperă aproape toată ontologia. Ce-i drept, Noica nu vorbeşte explicit decât despre prima, şi la câţiva ani buni după Devenirea întru fiinţă (1980; Încercare asupra filozofiei tradiţionale, 1950; Tratat de ontologie, 1980), în lucrarea Trei introduceri la devenirea întru fiinţă, în 1984 şi în trei studii dedicate sistemului filozofic al lui Blaga, unul din 1984 şi două din 1985 publicate recent în volumul Simple introduceri la bunătatea timpului nostru. Dincolo de acestea, nimic care să ne poată sugera o posibilă cheie de lectură teologică a scrierilor sale de ontologie.

Pentru o lectură strict filozofică a filozofilor

Vreau să închei spunând doar că, în cultură ca şi în ştiinţă, nu putem aduna orice cu orice şi nici reduce mereu ceva la altceva. Sunt unele domenii pe care e bine să le păstrăm la distanţe respectuoase unele de altele. Teologia e comunitară, filozofia e egoistă. Credinţa caută Adevărul Personal care e Iisus Hristos, gândirea filozofică nu caută, dacă e sinceră, decât să-şi asigure o nemurire individuală şi asta pentru că, în fond, vorba lui Nietzsche, “nu există filozofii, ci doar filozofi”.

Nu ştiu dacă Noica a fost credincios. Mai degrabă admira Teologia Bisericii şi-i citea pe marii Părinţi cu atenţie. A ţinut să fie înmormântat la Schitul Păltiniş. A dat românilor şi lumii un fiu care e un îndrăgit şi cunoscut duhovnic. De aici şi până la a spune că opera lui e consistentă cu o interpretare teologică e mult. De aici şi până la un loc în calendar e şi mai mult. Eu unul sunt pentru o lectură strict filozofică a filozofiei lui Noica. Slavă Domnului, avem opere teologice magistrale la care să putem medita teologic!

 

Anunțuri