NOICA – UN GÂNDITOR CREȘTIN?

de grupulnoica

de Sorin LAVRIC

Cît din gîndirea lui Noica poartă amprenta învăţăturii creştine? Primul imbold ar fi să spun că, în afara filosofiei greceşti şi a celei germane, nici un alt curent de idei nu a exercitat o influenţă statornică asupra lui Noica, prin urmare a vorbi despre o înrîurire creştină asupra operei sale e o exagerare voită. Şi totuşi în cartea De dignitate Europae (Despre demnitatea Europei), apărută postum în 1988, unghiul de vedere din care Noica judecă cultura europeană este unul precumpănitor creştin.

Ideea din paginile volumului este că modelul de gîndire pe care Sinodul de la Niceea din 325 după Hristos l-a introdus în istorie – dogma Sfintei Treimi (adică trei ipostasuri de aceeași fiinţă divină) – reprezintă originea filosofiei europene, fireşte dacă facem abstracţie de începuturile ei eline. Potrivit filosofului, „unul de-o fiinţă şi trei persoane“ reprezintă matricea de origine a sensibilităţii apusene, un arhetip care se va multiplica apoi în toată istoria Europei. În consecinţă, dogma trinitară e un exemplu de cum o schemă conceptuală poate inspira un mod de gîndire care ulterior se va propaga în teologie, artă, ştiinţe şi filozofie. Mai mult, spre deosebire de greci, a căror filozofie a crescut în ostilitate faţă de mitologia elină, europenii îşi vor dezvolta metafizica în acord cu crezul creştin. Rezultatul este o „unitate sintetică“ (trei în unul), care e veritabilul Unu-Multiplu pe calapodul căruia se ridică etosul continentului. În concluzie, Europa stă pe „trepiedul“ celor trei persoane de o ființă, iar cine renunţă la trepied abdică de la spiritul european. Cred că o mai convingătoare dovadă a predispoziţiei creştine pe care Noica a arătat-o în ultimii ani de viaţă nu se poate găsi în cărţile lui.

 Ontologia şi Păltinişul

Pe de altă parte, cine va căuta semne ale duhului creştin în ontologia lui (În Devenirea întru fiinţă sau Scrisori despre logica lui Hermes), va rămîne dezamăgit. Acolo, în afara de principiul individuaţiei (cum şi de ce apare o făptură individuală în lume?) care te poate duce cu gîndul la ideea întrupării (generalitatea fiinţei divine capătă chipul sensibil al lui Iisus Hristos), nici o altă nuanţă nu îndreptăţeşte opinia că Noica ar fi un gînditor creştin. Chiar în Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu, Noica mărturiseşte: „Cartea lui Iisus Hristos n-am îndrăznit niciodată s-o anexez cultural şi simt că nu-i pot da numele meu“, tentă care denotă mai degrabă umilinţa de a nu putea prinde în scheme conceptuale epifania lui Hristos. Noica nu este un filozof al întrupării în accepţia strictă a termenului, chiar dacă Evangheliile au făcut parte din lecturile lui predilecte.

Prin urmare e foarte greu să faci din ontologul Noica un gînditor creştin, chiar dacă ecouri ale tiparului hristic sînt de găsit în cărţile lui. Apoi, mai e vorba de structura intimă a filozofului. Noica nu a fost o natură mistică, şi rămîne o problemă deschisă în ce măsură a avut măcar o sensibilitate religioasă. Credinţa, dacă a avut-o, a trăit-o într-o formă discretă şi nemanifestă, ca firul de pîlpîire a luminii de candelă. Cei care l-au cunoscut îndeaproape vorbesc la unison de lipsa unei dimensiuni religioase în viaţa sa. Întrebat de un tînăr preot (Constantin St. Dogaru, Constantin Noica în amintirile şi mărturisirile unui preot ortodox, publicat în 2008), dacă merge la biserică, Noica răspunde: „O, nu, demult. În tinereţe mergeam, dar, vezi, eu aparţin Bisericii indirect, în felul meu, prin fiul meu. Uite, eu sînt aici, în cămăruţa asta, şi un pic mai departe e «catedrala» mea. Acolo vreau să fiu îngropat, după rînduială. Antonie mitropolitul m-a ajutat să fiu aici. Suntem «vecini», aşa ne salutăm cînd ne întîlnim.“ (p. 56)

Cum nu ne îndoim de autenticitatea mărturiilor din carte, nu ne rămîne decît să punem în acord ontologia lui cu o afirmaţie de genul: „Recunosc că teologia a fost umbra sau îngerul din spatele meu“ aşa cum apare în jurnalul părintelui Dogaru. E drept, ea concordă cu amintita idee nicasiană din Despre demnitatea Europei sau cu afirmaţia lui Noica din Jurnalul de la Păltiniş: „Nu cunosc alt divin în afara lui Iisus Hristos“, dar astfel de afirmaţii nu pot explica arhitectura ontologiei sale.

 Fermentul cultural

Ce e deasupra îndoielii este că Noica a fost un ferment cultural de excepţie, un veritabil schimbător de destine, iar spiritul lui a iradiat în uimitor de multe minţi, unele aparţinînd unor domenii aflate în afara filozofiei, de pildă în teologie. În cultura noastră nu sunt mulţi filosofi pe care preoţii să-i citească cu sentimentul că dau peste un filon de gîndire creştină, şi totuşi Noica este unul dintre aceştia, dovadă interesul pe care opera nicasianăo trezeşte în rîndul clerului ortodox. Interesul acesta a fost însoţit adesea de recunoştinţă din partea celor care i-au resimţit influenţa. O recunoştinţă nefestivă şi lipsită de ipocrizie, o recunoştinţă explicită şi convingătoare, ca cea arătată de părintele Dogaru într-o scrisoare trimisă la Păltiniş lui Noica: „Domnu Noica, pentru mine Păltinişul nu înseamnă doar o staţiune climaterică aflată la 1450 m, în Munţii Cibinului şi la 43 km de Sibiu… Înseamnă mai mult: Constantin Noica, gînditorul de la Păltiniş, la care un biet popă de ţară, dintr-un sătuc din Prahova, a avut curajul să urce, să vă cunoscă personal şi mai ales să înveţe să facă treabă, nu să se afle în treabă, atît cît a putut el!“ (p. 128)

 Trăsături creştine

Deşi lipsit de umoare mistică, omul Noica avea cîteva trăsături care îl apropiau de portretul unei fiinţe creştine. Mai întîi, reţinerea de-a dreptul umilă pe care o înfăţişa în public, Noica neavînd opulenţă de hram: îi lipsea ostentaţia de etichetă, fiind o prezenţă politicoasă, curtenitoare, dar fără agresivităţi dominatoare. În al doilea rînd, avea o generozitate a atenţiei care, dacă te nimereai în faţa lui, îţi lăsa impresia că eşti o fiinţă mult mai importantă decît erai în realitate. Într-un cuvînt, avea virtutea aristocratică a luării în serios a celuilalt, chiar dacă persoana din faţa lui era de o banalitate mergînd pînă la insignifianţă. În alt treilea rînd, condiţiile austere în care a trăit în ultimii 12 ani al Păltiniş încurajează natura ascetică, aspră a omului Noica. Era o fiinţă căreia trupul nu-i dădea prea mari bătăi de cap, caz fericit de împăcare a spiritului cu alunecările cărnii. În al patrulea rînd, lipsa de aderenţă pragmatică la lucrurile concrete îl preschimba într-o făptură eminamente stîngace, fără nici cea mai elementară îndemînare practică, Noica trăind cu precădere în lumea asociaţiilor speculative. A-i fi cerut să coboare în realitate spre a îndeplini acte domestice ar fi echivalat pentru el cu un supliciu. Absorbit de speculaţii, Noica era pe jumătate rupt de lume, oarecum „dezlumit“, aşadar în curs de desprindere de contingenţele imediate. În fine, amănuntul că a vrut neapărat să fie îngropat lîngă schitul de la Păltiniş e un indiciu grăitor a cît de legat era de oamenii Bisericii, şi dacă ne mai amintim că la slujba de înmormîntare mitropolitul Plămădeală a citit din Adsum, revista interbelică cu conţinut creştin, publicată de Noica în 1940, relaţia gînditorului cu creştinismul devine mult mai strînsă decît lasă de bănuit ontologia lui.

Şi cum pe 4 decembrie s-au împlinit 25 de ani de la trecerea lui la Domnul, să sperăm că sufletul i se află acum într-o lumină pe care ontologia lui nu o lasă să se întrevadă.

Anunțuri