A murit Monica Lovinescu

de grupulnoica

Sorin Lavric

Neajunsul unui ferpar este că, vrînd să omagieze numele fiinţei decedate, alunecă deseori în exagerare comemorativă. Îi inventează merite pe care nu le-a avut sau îi întăreşte calităţi care, în timpul vieţii, fuseseră cu mult mai fragile. În cazul Monicăi Lovinescu, un asemenea pericol nu există. Căci a reprezentat forma superlativă a unei împliniri culturale. Nici o altă femeie nu a influenţat mai mult cultura română din 1980 încoace. A fost realmente un reper, genul de conştiinţă culturală căreia nu-i poţi găsi pereche în exilul românesc. A fost glasul cel mai ascultat din timpul comunismului, şi doar un amănunt statistic nefericit face ca unii din cei care o ascultau s-o umărească apoi cu o aviditate de criminali profesionişti. A fost omul a cărui hotărîre în spunerea adevărului nu a fost influenţată de ameninţările Securităţii şi nici de atentatul căreia i-a căzut victimă. A fost, într-un cuvînt, un punct cardinal într-o lume a fluctuaţiilor imprevizibile. În memoria românilor, Monica Lovinescu va rămîne acea voce de la Europa Liberă care reaşeza într-o ierarhie a valorilor o literatură pe care comuniştii preferau s-o aşeze într-o scală a servituţii. Monica Lovinescu împărţea meritele literare după alte criterii decît cele ale obedienţei ideologice. Şi astfel îndrepta ceea ce alţii măsluiseră şi critica ceea ce alţii lăudaseră. De aceea, de timbrul ei vocal, a cărui asprime contrasta cu fragilitatea trupului mărunt, s-au legat insomniile multor români. După 1989, Monica Lovinescu a vizitat ţara şi a început să-şi publice cărţile aici. Am văzut-o la televizor şi am ascultat-o pe viu în cursul apariţiilor publice din Bucureşti. Rămăsese aceeaşi doamnă hotărîtă care nu se sfia să spună ceea ce crede, indiferent de delicateţea temei. Moartea ei mai face încă o dată ceea ce vocea ei a făcut-o de atîtea ori în timpul vieţii: să ne unească din nou.

Anunțuri