Manifestarea spiritului în istorie- Noica şi Patočka (II)

de grupulnoica

de Ana Petrache

 Comparaţie între conceptele celor doi filosofi

Temele principale ale gândirii lui  Jan Patočka  sunt absente sau secundare la filosoful român. Istoria este o forţă de care trebuie să te fereşti, să încerci să trăieşti în afara ei, să nu te laşi purtat de iureşul politico-istoric, aceasta este atitudinea pe care o recomandă Noica discipolilor săi. Libertatea nu este nici ea unul dintre conceptele fundamentale ale operei lui Noica, e adevărat eşti liber să îţi dai determinaţiile necesare pentru a atinge un anumit general, pe care uneori eşti liber să ţi-l alegi, alteori ţi se dă prin condiţia de muritor. Cetatea ideală e o altă problemă care nu se regăseşte la Noica, dar să nu judecăm gânditorii pentru problemele pe care nu le-au tratat, ci pentru cele pe care le-au tratat.

De fapt Ion Militaru[1] reconstruieşte o filozofie a istoriei la Constantin Noica. Să vedem care sunt elementele ei: prima caracteristică este abordarea critică faţă de istorie. E adevărat că în perioada de după ieşirea din închisoare putem vedea câteva elemente care valorizează pozitiv istoria şi o orientează către un sens, elemente de marxism aş comenta eu, dar Ion Militaru sesizează că la nivelul  intim, al Jurnalului se păstrează atitudinea critică. Aici putem presupune practicarea jocului pe care-l descrie Cesylaw Milosz în Gândirea captivă „ de a ketmenul”.  Cred că Noica alunecă de la a o viziune progresistă asupra istoriei la o negare a importanţei acestui plan al existenţei, probabil în momentele în care ea nu aduce cu sine progresul.

 De asemenea Alexandra Laignel-Lavastine[2]sesizează o implicare în istorie şi o datorie de a fi de faţă, pe care Noica o exprimă în Adsum. Numai că  aceste opinii aparţin episodului legionar al lui Noica, depăşit şi recunoscut ca o paranteză în viaţa autorului, dar de aceste probleme nu mă voi ocupa aici. 

Ceea ce este autentic, are loc doar pe planul eternităţii nu pe cel al istoriei, puterea nu e a celor care au puterea, ci a celor care au puterea spiritului. Cea ce se întâmplă în istorie nu are semnificaţie metafizică, iar istorie este numai în măsura în care reproduce în planul ei planul metafizic. Istoria este o formulă care ar fi putut fi inventată, deci e contingentă, lucrurile ar fi putut să stea şi altfel decât sunt acum. [3] La aceste idei se poate reduce concepţia lui Noica despre istorie. Se poate adăuga şi că cea mai joasă formă de istorie e cea politică, e o decădere a spiritului căci „politica îţi ia răspunderea, vot, ideologie, tiranie, în loc să ţi–o sporească”[4].

 În Mathesis[5], prima carte a lui Noica,  găsim descrise două tipuri de culturi, cele istorice şi cele geometrice. Noica le va prefera pe ultimele, şi va respinge istoria şi formele ei neregulate, asimetrice, tocmai pentru că istoria este o non-geometrie. E  adevărat persoanele care admiră ordinea şi simetria nu pot fi adepte deschise ale istoriei, care chiar şi în viziunile ei cele mai ordonate ca cea marxistă tot dau impresia de haos.   

Istoria nu e o ştiinţă în sensul clasic al termenului pentru că ea nu are legi, e o diversitate haotică fără forme, fără sens, fără principii care să o conducă. Numai o dată cu devenirea întru fiinţă, omul aduce ordine în istorie, îi dă un sens, o face să tindă către ceva. Filosofia istoriei trebuie să fie filosofia spiritului, în sensul că omul îşi orientează devenirea, iese din timpul rotitor şi intră în cel rostitor. Ontologia e legată de istorie pentru că fiinţa devine în timp, şi de aceea structurile celor două corespund. Nu trebuie uitat că filosofia istoriei nu e un în sine, ea poate fi văzută doar în spatele ontologie, care este cea care dă sensul[6].

Şi totuşi în alte cărţi sesizăm idei istoriciste la Noica. Evoluţia societăţii este orientată către progres, iar indivizii nu se pot opune acestuia. Fiecare societate/ clasă socială/ cultură  are un general al ei pe care tinde să şi-l atingă, ne spune Noica. Aici găsim istoricismul hegelian pe care-l foloseşte şi Marx în construcţia ideologiei comuniste.

Pare că aici se produce o contradicţie, preluarea unui istoricism hegeliana şi negarea ştiinţificităţii istoriei, care nu e decât un „ de exemplu al lui Dumnezeu”. Contradicţia e aparentă însă, pentru că ordinea din istorie e ordinea pusă de spiritul omului, poziţie marxistă, care susţine tocmai utopia raţionalităţii, istoria nu e supusă necesităţii ştiinţifice, tocmai de aceea spiritul să construiască. Pentru marxişti necesitatea istorică este importantă pentru că îi legitimează, pentru Noica nu, căci pentru el legitimatoare nu poate fi decât raţiunea.   Aş putea spune că dacă Noica nu ar fi fost idealist ar fi fost un bun marxist; aşa rămâne un hegelian. Aici filosoful scoate marxismul dintr-o contradicţie cea a acceptări atât a necesităţii istorice cât şi a construcţiei raţiunii umane. Din acest binom Noica alege să păstreze utopia raţionalităţii.

Tot în această sferă se vorbeşte şi de libertate, în primul rând negând necesitatea istorică se câştigă  libertatea individuală, care e libertatea de a îţi da determinaţi în calea de a atinge fiinţa. Numai că găsim în Jurnalul de idei paragrafe care ne fac să credem că ea nu e totală, că uneori poţi  fi constrâns de epoca ta să nu poţi să îţi dai toate determinaţiile pe care ţi-le doreşti.   

Viziunile celor doi despre istorie şi libertate sunt diferite, nu putem însă să le opunem în mod direct aşa cum o face Alexanda Laignel-Lavastine, nu putem spune Noica, contrar lui, Patočka şi apoi să adăugăm două citate care dezvăluie forme diverse,  dar nu opuse de a vedea lumea.

Ce găsim însă comun celor doi autori ? Găsim la Noica ca şi la Patočka o etică a responsabilităţii, ceea ce diferă este însă domeniu de aplicare. Pentru Jan Patočka eşti responsabil de ceea ce se întâmplă în societatea în care trăieşti, intelectualul e dator să apere viaţa în libertate, pentru Noica eşti responsabil faţă de cultură şi vei fi judecat la Judecata Universală a Culturii de către Dumnezeul culturii[7]. Ambii filosofi au reuşit să îşi trăiască viaţa în ideile pe care le-au promovat, nu am avut demersuri contradictorii între operă şi viaţă, pentru aceasta merită respectaţi. Numai că etica responsabilităţii în cultură a lui Noica a dat câteva cărţi şi o mână de intelectuali, în timp ce etica responsabilităţii lui Jan Patočka a creat o mişcare dizidentă de renume, a cărui portavoce a fost până la moartea sa provocată tocmai de apartenenţa la mişcare.

Andrei Cornea[8] vorbeşte de testul de auto-incluziune pe care trebuie să-l treacă orice autor raportându-se la creaţiile lui intelectuale, adică autorul e dator să fie integrabil în propria creaţie, atitudinea şi viaţa sa să  fie consistente cu opera. El susţine că nu putem răspunde la întrebarea dacă proiectul este utopic sau nu, pentru că nu putem defini utopia decât raportându-ne la o realitate ce este mereu în schimbare, şi care e transformată de planuri mai mult sau mai puţin utopice. Totul depinde de perspectivă, de conjunctură, de timpul istoric şi ceea ce am defini ca utopic pentru un moment se poate adeveri ca realitate pentru altul.

De aceea Cornea propune testul de auto incluziune, ca o a doua alegere pe care putem să o facem când prima alegere e imposibilă. Dacă nu putem clasifica ideile în funcţie de criteriu utopic/ atopic propunem un alt criteriu, cel al responsabilităţii autorului proiectului, al faptului dacă e sau nu de bună-credinţă.

Atât Noica cât şi, Patočka  trec acest test. Cazul lui Noica este analizat în cartea sa: proiectul gândit de Noica e acela al Şcolii de înţelepciune, de la marginea oraşului, în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte, şi în care se face cultură de performanţă. Noica nu cerea discipolilor săi mai mult decât sieşi, le cerea să facă cultură la lumina lumânării pentru că şi el făcea, le cerea disciplină intelectuală zilnică pentru că şi el avea, le cerea să nu se risipească în dizidenţa faţă de regim şi să le fie milă de cei puternici, cum i-a fost şi lui în perioada puşcăriei şi cum a descris în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Andrei Cornea conchide că Noica e consistent cu propriul proiect şi argumentarea sa mi se pare de asemenea corectă. 

 Cazul lui, Patočka nu e analizat, dar o putem face aici: vorbeşte de viaţa în adevăr şi are curajul să spună care este acesta, de grija pentru suflet,  care nu se poate face decât în libertate, şi cere libertate pentru toţi, pentru tineri care compun muzică rock şi pentru filosofii care se învârt între abstracţiuni; propune o cetate în care filosofii să poată trăi şi se revoltă împotriva regimului în care aceştia nu pot vorbi decât în privat şi nu pot publica. Putem observa cu uşurinţa că trece şi el  testul de auto incluziune. 

Dar de ce Noica are această atitudine negativă faţă de dizidenţă şi faţă de istorie? Un răspuns îl putem găsi la Vladimir Tismăneanu[9], care susţine că dizidenţa nu era posibilă într-un regim totalitar ca cel de din România sau din Albania, în care regimul şi-a păstrat toate formele de coerciţie. Trebuia să existe un minim de  deschidere pentru ca dizidenţa să fie posibilă. Această deschidere a fost făcută în Cehoslovacia şi în Polonia, de exemplu, ţări care Tismăneanu le numeşte regimuri post-totalitare. Şi dacă dizidenţa nu e posibilă şi oamenii ştiau asta, e justificată o retragere într-un plan an-istoric, în paradisul culturii. Această retragere în planul culturii poate fi echivalată cu atitudinea de ignorare a sistemului.

O altă explicaţie putem găsi în viaţa lui Noica. Omul Noica a greşit o dată în faţa istorie, cu aderarea la mişcarea legionară, şi-a dat seama că poţi pica foarte uşor în mrejele istoriei, şi s-a hotărât să evite istoria. Mai târziu în perioada comunistă va face puşcărie tocmai pentru că s-a retras din viaţa istorică şi a ales să fie intelectual, statut periculos din punctul de vedere al ideologiei comuniste. Aici istoria l-a trădat din nou pe Noica. A încerca să o evite, pentru a nu mai cădea încă o dată sub haosul ei, e o atitudine firească.

Nu în ultimul rând o explicaţie poate fi dată de faptul că Noica a dorit să apere un ideal: traiul pentru cultură, desprins de realitatea concretă, din lumea pură a spiritului şi această dorinţă e dată tocmai de statutul său de intelectual.

 

 


[1] MILITARU, Ion, Constantin Noica şi critica occidentului,

[2] LAIGNEL-LAVASTINE, Alexandra, Filozofie şi naţionalism, Paradoxul Noica, Humanitas Bucureşti, 1998, p 298

[3] MILITARU, Ion, Constantin Noica şi critica occidentului, Cartea românească, 2001, p 104 -110

[4] IBIDEM  p 125

[5]  Constantin, NOICA,  Mathesis sau bucuriile simple, Humanitas, Bucureşti , 1992.

[6] Ion MILITARU,  Constantin Noica şi critica occidentului, Cartea romaneasca, 2001 p 90

[7] Gabriel LIICEANU, Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas Bucureşti, Bucureşti, 1996, p 236

[8] Andrei, CORNEA , De la Şcoala de la Atena la Şcoala de la Păltiniş, Humanits, Bucureşti, 2004

[9] Vladimir, TISMĂNEANU,  Reinventarea politicului, Polirom, 1999, Iaşi p 130

Anunțuri