Manifestarea spiritului în istorie- Noica şi Patočka (I)

de grupulnoica

de Ana Petrache

 „Într-adevăr libertatea de a vorbi  sau  de a scrie ne ar putea fi luată de către o forţă superioară, nu însă şi libertatea de a gândi, şi totuşi cât de mult şi cât de just am putea noi gândi, dacă nu am gândi totodată în comuniune cu alţii, cărora să le împărtăşim gândurile noastre şi care să ni le împărtăşească pe ale lor.” I.Kant 

           Jan Patočka şi Charta 77

În numărul pe decembrie din Idei în dialog Florin Mitrea vorbeşte despre cultură şi rezistenţa prin cultură făcând o comparaţie între cazul lui Noica şi cel al lui Michnick. Salut această idee dar aş vrea să propun pentru continuitatea dezbaterii o reanalizare a cazului plecând de la propunerea Alexandrei Lavastine. Scopul meu este a trata comparativ cazul lui Noica şi a lui Patočka introducând ca elementde analiză specifică testul de autoincluziune în propriul proiect propus de Andrei Cornea. Scopul acestei analize este de a vedea dacă ceea ce a fost numit  „rezistenţa prin cultură” poate fi considerat o formă de dizidenţă.

În cartea Alexandrei Laignel-Lavastine[1] apare o comparaţie între calea dizidenţei aleasă de Jan Patočka şi modelul culturalist, ales de Noica. Aceeaşi comparaţie, privită doar din perspectiva modelului paideic, e amintită şi de Gabriel Liiceanu[2]. Plecând de la premisa că intelectualul nu trebuie să pactizeze cu secolul său[3], autoarea susţine modelul dizidenţei discredintându-l pe cel nicasian. Întrebarea pe care o ridic, citind textul lui Lavastine, este cât de justificată este această comparaţie, cele două modele pot fi comparate şi dacă pot fi comparate stau ele într-un raport de contradicţie, astfel încât alegerea unuia să îl discrediteze pe celălalt sau într-un raport de contrarietate în care un model poate coexista cu celălalt fără a îi infirma valoarea. Să vedem mai întâi cazul Patočka.

          Jan Patočka[4] este în primul rând cunoscut ca fiind una dintre portavocile Chartei 77, mişcare ce cere de la o ţară comunistă respectarea drepturilor omului stipulate în propria constituţie şi acordul cu Tratatul de la Helsinki, semnat în 1975. Un grup de tineri au fost  judecaţi şi condamnaţi ( de la 1 la 3 ani)  pentru tipul de muzică pe care-l agreau. În acest context un grup de intelectuali s-au solidarizat cu aceşti tinerii şi au creat o declaraţie politică. Această declaraţie a fost semnată de trei categorii: foştii comunişti înlăturaţi din funcţii, intelectualitatea şi studenţimea şi adepţii culturilor religioase.

Nu era o opoziţie clară faţă de tipul de regim, ci o nemulţumire faţă de abuzurile sale. Charta nu era propriu-zis o manifestare politică ci mai repede una morală.[5]Expresia, pe care o găsim des atât la cei care vorbesc despre Chartă cât şi în opera filosofică a lui Patočka este „a trăi în adevăr”, ceea ce înseamnă a refuza minciuna totalitarismului, dar nu e neapărat o angajare politică. Havel susţinea că a trăi în adevăr este ilustrat de orice mijloc prin care o persoană se revoltă împotriva manipulării, de la o scrisoare a intelectualilor, la o grevă a muncitorilor, la o grevă a foamei sau pur şi simplu la a vorbi fără menajamente. Politica apoliticii constă tocmai în aceste eforturi discrete şi paşnice de restaurare a demnităţii individului[6].

Tot în aceeaşi carte[7] Tismăneanu descrie forma de manifestare a Chartei 77. Ea nu este o organizaţie, nu are statut, organe şi membrii înregistraţi. Orice împărtăşeşte ideile ei şi acţionează pentru realizarea acestora face parte din ea. Charta nu se constituie ca o alternativă la puterea existentă, ci este doar o forţă de rezistenţă la degradarea politicului. De aceea Charta îşi doreşte să stabilească un dialog constructiv cu puterea, atrăgând atenţia unor violări ale drepturilor omului.

Concepte filosofice ale gândiri lui Jan Patočka

          Jan Patočka oferă prin filosofia lui o etică a responsabilităţii, idealul unei vieţi trăite în adevăr şi libertate[8]. Ca fenomenolog, vede omul prins între ceea ce i se dezvăluie şi ceea ce este în sine lucrul dezvăluit. Între acestea două, el pune accentul pe relaţia dintre lumea la care avem acces şi lumea în sine. Omul este orientat, prin tradiţie platonică, să privească către „locul” în care se află valorile, adevărul, frumosul, dreptatea, binele. Această privire către tărâmul ideilor este întemeietoare pentru lumea  sensibilă, în care intră şi lumea socio-politică.  Existenţa lumii sensibile se bazează pe ideile cu valoare absolută.

Cetatea în care trăieşte o comunitatea trebuie şi ea să aibă un model ideal la care să se raporteze[9]. Acest model este în primă instanţă Politeia lui Platon, care la rândul ei, într-o a doua instanţă, se bazează pe ideile de adevăr, frumos, dreptate, bine. De aici provine ideea de a întemeia cetatea pe nişte valori/ idei care îşi au originea într-o altă lume, în cetatea lui Dumnezeu.

 Modul în care e gândită cetatea, presupune posibilitatea filosofilor de a trăi într-o astfel de cetate, lipsa constrângerii în exprimarea propriilor idei, trebuie să gândim o cetate în care Socrate să nu mai fie condamnat la moarte pentru exprimarea ideilor sale. Pe acest ideal socio-politic stă construcţia europeană. Drepturile omului sunt gândite in nuce în acest demers utopic pe care se bazează istoria  Europei în ceea ce este ea astăzi  şi istoria universală în ceea ce se revendică de la Europa, prin preluarea acestui model.[10]  (tema preluării modelului cultural european şi a universalităţii sale este dezbătută de mine în articlolul Antioccidentalul Noica)

Grija pentru suflet este expresia care surprinde proiectul de a face din lumea umană o lume a adevărului şi a justiţiei. Europa s-a născut din teama grijii pentru suflet şi a pierit abandonând-o. Grija pentru suflet se manifestă în trei forme: 1).onto-cosmologică- mă îngrijesc de acel ceva căruia îi apare lumea, am grijă să îi apară corect, fără erori, 2) în comunitate, crearea unei comunităţi bazate pe adevăr şi justiţie, 3) raportarea la viaţa interioară, la moarte şi nemurire. Aceste trei forme de manifestare vor duce la idealul unei vieţi care se ghidează în practică după ceea ce este în sine, în planul valorilor absolute, al ideilor platonice sau al cetăţii lui Dumnezeu, un stat de drept creat pe autoritatea spirituală.[11]

În spatele acestei teorii bine închegate citim mesajul anticomunist. Comunismul întrerupe această tradiţie, el vrea să distrugă orice formă de lume suprasensibilă, el vrea să bazeze totul pe dialectica relaţiilor de producţie. Ori demersul este de trei ori ratat: o dată pentru că în  solul platonic al Europei comunismul nu poate prinde rădăcini; a doua oară, pentru că din imposibilitatea de a se realiza natural,  sistemul aduce cu sine teroarea şi, în al treilea rând, argumentul  găsit de autorul cărţii Platon şi Europa, tendinţa antimetafizică a marxismului este autocontradictorie[12].

 Marx se revendică de la o dialectică filosofică, pe care încearcă să o aplice la întreaga lume, obţine o ştiinţă unică şi obiectivă care are statutul de adevăr unic şi de necontestat al ideologiei, care forţează la propriu lumea să intre în cadrele ei. Această pretenţie de adevăr unic este în mod evident un pattern al metafizicii tradiţionale, de care Marx se dezice. Ideologia presupune şi ea nevoia de a avea un adevăr la care să te raportezi, deci marxismul nu e capabil să iasă din nevoia de a baza lumea această socio-politică pe altceva decât ea însăşi. Aceasta este critica adresată gândirii marxiste pe care o face  Jan Patočka.

Cartea Platon şi Europa nu e un pamflet anticomunist, ci o colecţie de eseuri care vorbeşte despre moştenirea platonică a Europei, inconsistentă cu ideile marxiste. De asemnea, vorbeşte despre  baza spirituală a construcţiei statale care aduce acel ideal de viaţă în adevăr şi libertate, din nou incompatibil cu comunismul şi despre răspunsul negativ la întrebarea despre sfârşitul filosofiei. În plus, dacă filosofia nu e moartă, marxismul nu poate avea pretenţia de a fi singurul adevăr situat în afara oricăror critici. În spatele unei cărţi care vorbeşte de mituri şi de filosofii presocratici găsim subminarea doctrinei unice şi a bazelor marxismului.

De fapt cartea a fost publicată ulterior morţii filosofului în 1979 în samiszdat şi este reproducerea a unsprezece conferinţe ţinute într-un seminar privat în vara lui 1973[13].


[1] LAIGNEL-LAVASTINE, Alexandra, Filozofie şi naţionalism, Paradoxul Noica, Humanitas Bucureşti, 1998, Bucureşti, p. 9 

[2] Gabriel LIICEANU, Jurnalul de la Paltinis,  Humanitas Bucureşti  1996 , p 6

[3] BENDA Jules, Trădarea  cărturarilor, Humanitas Bucureşti, Bucureşti , 1993 p 47

[4] Vita, opere et morte di Jan Patočka, „ Il Socrate di Praga” p 10  ,accesată pe data de 15.11.2005 pe

http://www.unisi.it/ricerca/philab/2001/Patocka%20vita.pdf

[5] TISMĂNEANU, Vladimir, Reinventarea politicului, Polirom, 1999, Iaşi p.135

[6] IBIDEM pp. 138-139

[7] IBI pp. 146-147

[8] PATOČKA, Jan., Platon et l Europe, Verdier, 1983 p 65

[9] Ibidem p 87

[10] Ibidem p 106

[11] Ibidem 257

[12] Ibidem 278

[13] Vita, opere et morte di Jan Patočka, „ Il Socrate di Praga” p 17,  ,accesată pe data de 15.11.2005 pe

http://www.unisi.it/ricerca/philab/2001/Patocka%20vita.

Anunțuri