Raportul exegetului cu lumea (Epistolă către Răzvan şi despre Sorin)

de grupulnoica

de Ana Petrache

Dragă Răzvan,

Textul tău ridică o serie de probleme foarte interesante care depăşesc chiar întrebarea iniţială despre ceea ce face Sorin Lavric. Problematica textului ne aruncâ într-o dezbatere mai largă: anume aceea despre statutul exegetului în genere, a modului său de raportare la texte. Apoi tratează relaţia dintre filosofie şi ştiinţă, temă foarte dragă mie.

Nu cred că pretenţia de unicitate a interpretării, ridicată de exeget, poate fi susţinută, dar nu cred nici că argumentul tău, bazat pe nota lui Nietzsche, ţine.

„Nu există fapte, ci doar interpretari: aceasta este deja o interpretare (Auslegung).” De aici nu putem deduce că avem de-a face doar cu interpretări, dimpotrivă: putem deduce că ideea însăşi de interpretare este o interpretare şi nu un fapt. Aceasta este o formă de negare a negaţiei, de relativizare a relativismului. Pentru că în metalimbaj avem o altă interepretare, universalitatea lui „nu există decât interpretări” se reduce la o opinie; avem deci de-a face cu o particularizare.

Pentru a potenţa această idee vin cu o interpretare pe care o face Jacques Bouvresse la exact acelaşi pasaj din Nietzsche ( interpretarea am găsit-o azi dimineaţă întâmplător, ca semn că există un Dumnezeu al culturii). „ Nu ar fi exagerat să spunem că nu există fapte ci doar evaluări ce, din punct de vedere filosofic, au nevoie doar de a fi reevaluate sistematic. Reevaluarea poate avea ca efect procesul de punere în formă, de construcţie, de invenatre conceptuală şi verbală.”[1]

Dar nu este tocmai această reconstrucţie ceea ce face exegetul?

Revenind la pretenţia lui Sorin Lavric de a crede că interpretarea sa este singura adevărată, exegetul nu se contrazice susţinând-o, dar nici nu cred că are dreptate. S. Lavric spune: „filozoful nu cunoaste lumea „în sine”, ci îşi face doar o imagine (oricum ar fi ea) despre lume”. De fapt avem aici o distincţie foarte subtilă: nu că nu o cunoaşte, ci că nu poate fi sigur că o cunoaşte. Popperian vorbind, nu poate avea certitudinea că interpretarea lui e cea bună. E firesc însă să creadă că o deţine, aşa cum face Sorin Lavric pentru că această credinţă dă un sens muncii sale.

Exegetul vine după ce opera a fost încheiată, el o contemplă şi apoi încearcă să o reconstruiască raţional. De ce Noica a spus asta şi nu mai degrabă altceva, unde se mai regăseşte această idee şi mai ales cum a ajuns Noica la ea. Sorin Lavric ne prezintă un model, al undei, pe care-l generalizează şi încearcă să ne arată că prin el a înţeles filosoful lumea. Ideile lui Noica care apar recursiv au ceva din acest model al undei. Prin intermediul concecptelor sale centrale Noica reuşeşte să surprindă diverse fenomene cu care avem de a face în cotidian. Modelul ţine în măsura în care el ne permite să înaintăm în clarificarea concepţiei despre lume a lui Noica, în măsura în care îl putem regăsi pe parcursul operei.

Cred însă că nu avem capacitatea de a şti care a fost realmente modelul folosit de Noica. Noi putem să propunem variante dar ele nu pot fi falsificate decât de intuitivul lui nu merge. E posibil însă că mai multe modele să dea cheia înţelegerii unui acelaşi autor.

Nu cred că pe Noica l-ar deranja foarte tare această interpretare în termeni de model, pentru că el însuşi propune o astfel de abordare, prin scheme, structuri şi modele, asupra culturii europene în Modelul cultural european.

Faptul că filosoful nu cunoaşte lumea în mod direct ci prin reprezentări, ( nu ştiu dacă ele sunt intuitive sau nu, cred însă că ele se pot materializa în scheme grafice) poate fi pus în paralel cu ideea că de fapt şi oamenii de ştiinţă fac acelaşi lucru. Construiesc nişte principii, ce nu pot fi deduse din experienţă, dar care nu sunt nici indiferente ei.

Plecând de la aceste principii deducem toate consecinţele lor şi printre ele sperăm să descoperim legi care descriu fenomene ale naturii.

Astfel, potrivit curentului constructivist în epistemologie, actul de cunoaştere stă tocmai în acest proces liber. Reconstrucţiile raţionale nu sunt doar opinii ale filosofilor şi ale exegeţilor lor, ci le putem găsi şi în descrierile unor fizicieni despre ceea ce fac ei înşişi. Aş aminti doar cazurile lui Duhem şi al lui Einstein.

În aceste condiţii faptul că „filozoful nu poate cunoaste lumea în mod stiintific” neputând-o matematiza nu aruncă filosofia într-un joc gol, gratuit, simplă interpretare liberă de orice constrângeri. Gratuitatea filosofiei şi imposibilitatea ei de a cunoaşte lumea poate apărea într-o critică logic pozitivistă dar această critică nu va merge nici o dată până la acceptarea oricăror opinii, cum o face postmodernismul.

Dar filosofia nu a fost şi nici nu trebuie să fie ştiinţifică.

„Dacă ştiinţele de astăzi răspund presimţirii de ieri a filosofiei, ce îi mai rămâne filosofiei? Îi rămâne tot”[2]ne spune Noica

Filosofiei îi rămâne rolul de a de pune pe cale, de a ne stărni setea de a cunoaşte, de a dori să avem de a face cu adevărul şi nu cu falsul. Putem vorbi în aceste condiţii de un rest lăsat filosofiei de către ştiinţă?

Domeniile lor nu sunt diferite, ne spune Noica „dar una vrea legile, alta sensul, una caută exactitatea, alta adevărul”[3].

Filosofia doar ca exerciţiu de gândire nu cred că se potriveşte cu ceea ceea ce teoretiza Noica. Cum altfel ar mai fi crezut că are o responsabilitate culturală şi în funcţie de aceasta va fi judecat de Dumnezeul culturii? De altfel gratuitatea epistemologică a actului de a face filosofie nu se regăseşte în opera lui Noica, filosofia e calea de a surprinde drumul fiinţei prin lume.

Filosofia e cea pe care o întălnim la începutul demrsului, e temă. Ştiinţa poate apărea ca antitemă, ce contrazice cu spusele ei exacte adevărul filosofiei, dar filosofia nu o contrazice pentru că filosfia a făcut-o posibilă. O vom regăsi şi la sfârşit, asta într-o interpretare istoricistă, imbogăţită şi trecută prin teza ce o constituie omul în lume.

În plus să nu uităm că exegeza lui Sorin Lavric poartă asupra unui tratat de ontologie. Unde mai mult decât aici găsim implicaţii ontologice?Unde mai mult decât în acest sistem clasic de filosofie autoriul cred mai mult în realitatea conceptiilor despre lume pe care le promovează? S-ar putea răspunde că exegetul nu trebuie să creadă în realitatea entităţilor invocate de autorul studiat, dar ce nu ar spune-o explicit? De ce ar mai pretinde că există o interpretare care e corectă şi acesta e cea care descrie după o teorie a corespondenţei care este intenţia reală a autorului. Din această perspectivă, rolul exegetului nu e altul decât de a pune în lumină gândul, la prima vedere ascuns al filosofului. Iar această punere în lumină presupune reconstrucţia.

Reconstrucţia această nu e un act liber de orice constrângeri raţionale şi justificarea reconstrucţiei alese se face prin argumente. Nu toate reconstrucţiile au acelaşi drept la existenţă. Temeiul ferm care justifică o interpretare este capacitatea ei de a explica unitar şi coerent ceea ce filosoful propune în sistemul său de gândire.

Iar dacă Sorin Lavric face o astfel de reconstrucţie nu cred că poate fi interpretat la rându-i ca aparţinând postmodernismului.

Cu drag,

Ana


[1] Jaques Bouvresse, Peut-on ne pas croire, Gallimard, 2007

[2] Constantin Noica, Două zeci şi şapte de trepte ale realului, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1969, p 7

[3] Idem p 8

Anunțuri