Teologul modern şi filosofia. Sau încercare despre ce ar putea lua un teolog din filosofia lui Constantin Noica

de grupulnoica

de Alexandru Bogdan Duca

Un mic avertisment

Ideile conţinute în textul de mai jos sunt fie simple propuneri, fie simple concluzii subiective. Nu ştiu, nu cred şi nici măcar nu am pretenţia ca teologii ortodocşi să creadă ceea ce cred eu cu privire la relaţia dintre filosofie şi teologie. De asemenea, credinţa că religia creştină este o religie a elitelor şi nu a maselor, este o opinie teologică proprie şi nu angajează nici o teologie oficială şi, implicit, nici o confesiune.

De asemenea cred că trebuie să fie evident şi caracterul eseistic al acestei lucrări în care, din lipsă de timp şi de „unelte de lucru” (o ediţie Noica completă), nu am putut face, aşa cum am dorit, o argumentare „obiectivă” a opiniilor mele…Aceasta nu înseamnă însă că argumentele mele nu ar fi avut sprijin în cazul în care această lucrare ar fi beneficiat de o mai mare rigoare ştiinţifică. J

Ce înţeleg filosofii prin teologie?

          De obicei, când vorbeşti filosofilor şi intelectualilor laici despre teologie reacţiile sunt de două tipuri: o primă reacţie ar fi aceea de pioasă desconsiderare , teologia fiind văzută ca o „afacere” atât de sublimă, prin obiectul ei (i.e. Dumnezeu), încât un filosof nu prea înţelege de ce ar trebui să relaţioneze cu ea altfel decât printr-o reverenţioasă prezenţă la biserică- sinagogă-templu, în zilele de sărbătoare (şi aceasta doar dacă este credincios). Este surprinzător de observat că mulţi din aceşti intelectuali laici nu au nici măcar voinţa lecturării serioase a unor texte teologice…

          În general, gânditorii din această primă categorie, dacă sunt chestionaţi cu privire la teologie şi credinţă adoptă atitudini de multe ori hilare: fie se pierd în elucubraţii lirice, mai mult sau mai puţin serioase, fie „se leapădă” de teologie prin subtile analize cum este cazul lui Heidegger, care decreta[1], în contextul unui amplu efort de justificare a refuzului său faţă de teologie, că aceasta este o ştiinţă pozitivă care are mai multe în comun cu chimia şi cu biologia decât cu filosofia….

          A doua categorie este cea a filosofilor care desconsideră teologia într-un mod categoric şi clar…Pentru ei, teologia este un domeniu legat strâns de omiletică, de viaţa cultică a unei confesiuni şi ca urmare, este mai mult o ideologie decât o ştiinţă, o căutare, o iubire de înţelepciune… Pentru ei, întâlnirea cu teologul echivalează cu întâlnirea cu un activist de partid însărcinat cu propaganda….

          Desigur, în afara acestor două largi categorii de filosofi, există şi acea „specie” numită limitativ confesional,  a „filosofilor creştini”. De obicei, în această categorie sunt integraţi fie teologii a căror operă a fost apreciată de istoria filosofiei ca fiind filosofică (Plotin, Augustin, Toma, Anselm de Aosta, Kierkegaard etc.), fie filosofii care au simţit atracţie evidentă faţă de problematica teologică (Michel Henry , Gabriel Marcel, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea etc.).

          Dar de unde această reacţie a filosofiei faţă de teologie? Vina este a ambelor părţi. Pe de o parte, aroganţa patristică şi medievală a teologiei creştine faţă de ceea ce numea arogant (de la Ioan Damaschin) „slujnica” sa, a cauzat, după eşecul Bisericii în ceea ce Manent numea „problematica teologico-politică”, un dispreţ similar din partea restauratei filosofii…

          Pe de altă parte, teologia este înţeleasă (din pricina numeroaselor diferenţe interconfesionale din cadrul tuturor religiilor) ca fiind un concept umbrelă pentru ideologiile diferitelor religii şi confesiuni ale lumii. Filosoful, chiar cel mai bine intenţionat, nu poate, nu are voinţa sa treacă peste învelişurile confesionale, pentru a descoperi teologia aşa cum este ea, un act de cunoaştere, o ştiinţă sistematică dar vie a divinităţii care provoacă în acelaşi timp două raţiuni: raţiunea umană şi cea divină.[2]

Cum înţelegea Constantin Noica teologia?

          Constantin Noica nu este un filosof „creştin”…El poate fi uşor încadrat în categoria celor care preferă să ignore respectuos teologia, care adoptă o pioasă desconsiderare faţă de această altă lume culturală.

          De asemenea, cultura teologică a lui Constantin Noica avea carenţe serioase, justificate cumva de faptul că, pentru el, teologia era „altceva -ul” prea puţin interesant pentru cursa sa după Idee. Aceste carenţe în cunoaşterea teologică se vădesc nu în ignorarea problematicii teologice mari, în operele sale, ci în diferite afirmaţii, surprinse atât în unele din cărţile sale cât şi în Jurnalul de la Păltiniş.

          Voi începe mai întâi cu Jurnalul de la Păltiniş…. Aceasta şi pentru că, atât pentru mine, cât şi pentru mulţi alţii , Jurnalul lui Gabriel Liiceanu a fost şi este cea mai bună şi cea mai „naturală” introducere în gândirea lui Constantin Noica. De asemenea, aşa cum se va vedea mai jos, Noica din Jurnalul de la Păltiniş este, poate, acel Noica care constituie o provocare reală (în sens pozitiv) pentru teolog.

          În Jurnalul de la Păltiniş, aflăm[3] cum, între exerciţiile spirituale propuse de Noica discipolilor săi, se numără şi trecerea printr-o bibliografie teologică şi de filosofie religioasă notată pe…o cutie de chibrituri.

          Bibliografia teologică propusă de Noica este cel puţin simplă pentru un teolog (ca şi prezentarea ca „filosofică” a bibliografiei următoare, în fapt tot teologică). În primul rând se recomandă Noul Testament cu apocrife şi cu …esenieni. Esenienii sunt o sectă iudaică a căror bibliotecă, descoperită  în 1948, în grotele de la Qumran (Israel), conţine textele Vechiului Testament şi… două cărţi inedite, dar în nici un caz sapienţiale: Sulul Războaielor şi „Regulamentul” sectei. Importanţa descoperirii de la Qumran este una doar pentru biblişti care au ocazia să verifice calitatea ediţiilor Vechiului Testament. Aşa că… ce trebuia să citească Liiceanu şi Pleşu?

          A doua recomandare curioasă, în opinia unui teolog, este cea cu privire la secolul mare al patristicii (secolul IV). Aici aflăm că Liturghia ortodoxă ar fi fost compusă de cei trei mari: Ioan Hrisostom (adevărat), Vasile cel Mare (adevărat)  şi Grigorie de Nyssa (fals). De asemenea prezenţa acestor trei autori împreună, ca „cei trei mari” este oarecum forţată. În fapt este o îmbinare între trinitatea teologică a „capadocienilor” (Vasile cel Mare , Grigore de Nyssa şi Grigore de Nazianz ) şi sărbătoarea liturgică a Sfinţilor Trei Ierarhi (Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare şi Grigore de Nazianz). De asemenea, Noica nu menţionează nici un titlu din aceşti „mari” deşi poate menţiona mai multe titluri ale operei lui Augustin, personaj net inferior în ale teologiei capadocienilor (lucru recunoscut şi de acesta în tratatul De Trinitate).

          Cel mai întristător moment pentru un teolog, ca şi pentru un cunoscător al culturii bizantine, este faptul că , din lipsă de timp, Constantin Noica, recomandă doar răsfoirea Filocaliei…. Desigur, 12 volume de texte patristice inegale ca importanţă culturală, nu reprezintă o lectură nici plăcută şi nici utilă… Dar, oare ce ar fi făcut Liiceanu din peratologia sa dacă ar fi descoperit teologia palamită (volumul 7 din Filocalie) în care se vorbeşte în alţi termeni, despre limite şi limitaţii la om şi la Dumnezeu?

          Seria filosofică propusă pe aceiaşi cutie de chibrituri, este, în fapt, tot o serie teologică, fie că vorbim de Philon, Pseudo-Longin, Porfir, Boethius sau de Alcuin (părintele teologiei lui Filioque), Abelard, Anselm,Toma, Occam, Duns Scott, Eckhart sau Cusanus.

          În concluzie, se poate spune că Noica era un amator în teologie. De fapt, el nici nu ascunde lucrul acesta. Pentru el, teologia era acel domeniu, singurul, din care se poate ajunge la filosofie fără ca acest proces să determine părăsirea teologiei[4]. Dar se pare că, din păcate, pentru reconcilierea dintre teologie şi filosofie,  reciproca acestei opinii nu îl prea interesa pe filosof.

          O altă afirmaţie discutabilă a lui Constantin Noica, cu privire la teologie, este cea din Prefaţa la Scrisori despre logica lui Hermes, unde filosoful decretează că teologia Evului Mediu a fost blocată în teodicee. Nimic mai neadevărat. Problema teodiceei a fost depăşită încă din timpul disputelor maniheiste (secolele II-IV) unii din cei care o rezolvă fiind Părinţii ascetici din Filocaliile răsfoite, care introduc elementul „păcat” în ontologia creştină. Prin conceptul de „păcat originar”, teoretizat de Augustin pe baza unor texte din apostolul Pavel şi acceptat de toată creştinătatea, va rezolva problema existenţei răului în lume. Dacă teologia medievală s-a blocat în ceva, acel ceva ţine de ontologia divină (de exemplu, problema Filioque) mai degrabă decât de problematica teodiceei.

          Teodiceea reapare ca problemă, în filosofie, după secolul al XVII-lea, secol în care teologia nu mai conta deja în cultura europeană.

          Cu toate acestea, într-o butadă de o splendidă banalitate, Noica va „culturaliza” afirmaţia celebră a lui Malraux, „profeţind” că secolul XXI va fi un secol teologic sau nu va fi deloc[5].

          Noica nu este mai puţin cultivat în teologie decât alţi filosofi români. Nici măcar Nae Ionescu, care se dorea teolog (şi în multe sensuri şi era unul) nu era un serios cunoscător al culturii teologice.

Ce poate lua un teolog din filosofie?

          Teologia creştină a luat tot timpul câte ceva din filosofie încă de la începuturile sale. Practic nu a existat şcoală filosofică mediteraneană care să nu fi fost întrebuinţată într-un fel sau altul (inclusiv prin raportare critică) de către tradiţia teologică creştină.

          De aceea, deşi poate părea inedit, a lua ceva din filosofia lui Constantin Noica, scopul  final al acestei lucrări, ţine cumva de raportarea firească a teologilor creştini faţă de o operă filosofică…

          Desigur, trebuie punctat faptul că „a lua” în sens cultural este diferit de „a lua” în sens economic…”Luatul” in sens economic, aplicat în cultură, s-ar chema furt sau plagiat. „ A lua” în sens cultural presupune însă, paradoxal, o împlinire atât pentru cel care oferă cât şi pentru cel care primeşte. Ideile platoniciene, de exemplu, au cunoscut o nouă interpretare, non-dualistă, la autori teologi precum Dionisie pseudo-Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Vladimir Lossky sau Jean Meyendorff. O interpretare care, practic, l-a „salvat” pe Platon în cultura creştină….

          Din păcate, teologia confesională răsăriteană, căreia într-un fel îi aparţin, se găseşte într-o stare de somnolenţă, de repetiţie, profesorii de teologie recenţi lăsând impresia că formularea teologiei s-a încheiat în anul 1250, o dată cu disputa palamită….Ca urmare, mai departe de Platon si de neoplatonism, de Aristotel si de aristotelismul scolasticilor (care a fost receptat în Orientul creştin în mod critic), teologia creştină răsăriteană nu a înţeles să se raporteze la filosofie. Excepţie face , poate, Dumitru Stăniloae. Dumitru Stăniloae este produsul fermentului cultural reprezentat de generaţia interbelică. Stagii de cercetare în universităţile germane îl familiarizează întrucâtva cu filosofia interbelică germană (dominată de Heidegger) iar poziţia de profesor şi decan de teologie ortodoxă la Sibiu îl determină să se implice, de pe poziţii ortodoxe şi naţionalist creştine (ideologia politică de care se simţea atras) în diferite dispute intelectuale din epocă. Influenţa filosofiei heideggeriene (care nu ar trebui totuşi desprinsă de influenţa mai largă a existenţialismului) asupra teologiei lui Dumitru Stăniloae nu este însă rezultatul unei reflecţii serioase ci a unei asocieri a notelor sale de lectură din filosoful german cu felul în care teologul român însuşi înţelegea să interpreteze problema Fiinţei. În nici un caz nu i se poate atribui o abordare şi o asimilare critică de către Stăniloae a operei heideggeriene, lucru care denotă că teologul român nu a fost cu adevărat conştient de ramificaţiile şi chiar de potenţialele pericole inerente complexităţii gândirii lui Heidegger.[6]

 

 

Ce poate lua un teolog ortodox din filosofia lui Constantin Noica?

          Pentru a vedea ce poate să ia un teolog ortodox din filosofia lui Noica, nu voi face apel la Tratatul de Ontologie ci întâietate va avea Jurnalul de la Păltiniş. De ce Jurnalul de la Păltiniş? Din pricina unei similitudini de stil între această carte şi unele din lucrările hagiografice din literatura creştină. Asemenea lui Nechita Stithatul, care, ca discipol al lui Simeon Noul Teolog notează conştiincios informaţii despre viaţa şi opera acestuia oferind lumii, prin Viaţa sfântului Simeon, o sinteză a teologiei sale mistice, la fel şi Gabriel Liiceanu, prin acest Jurnal, oferă povestea vieţii şi desfăşurării celui mai longeviv dintre proiectele nicasiene: şcoala de filosofie. Jurnalul de la Păltiniş are şi caracterul de mărturie atât de apreciat în literatura creştină şi atât de potrivit stilistic cu operele de teologie (începând cu Evangheliile, chiar).

          De asemenea, eu cred eu că ce poate lua un teolog din opera lui Constantin Noica ţine foarte mult de metodă, de felul în care înţelegea filosoful să se raporteze la lucruri şi la oameni dar şi la idei. Aceasta nu exclude însă apelul la gândurile filosofului de la Păltiniş.

          Pornind de la premisa  că teologia este mai ales o continuă hermeneutică, continuă povestire, traducere ,  a Revelaţiei, ochii unui cititor teolog al Jurnalului de la Păltiniş ar trebui să se oprească, curioşi şi interesaţi, asupra opiniilor lui Noica cu privire la hermeneutică.

          „Tot ce poţi face e să găseşti corespondentele prin care textul în ansamblu să ţină. Trebuie găsită, cel puţin în cazul acesta, o anecdotă în care expresia abstractă să poată fi decodată de la un cap la altul. Orice filosof, cred, Heidegger, în orice caz, îşi scrie gândul cu o astfel de fabulă subiacentă în minte.”[7].

          Această descoperire a povestirii din spatele unui text, acest efort de a găsi o cale de a face textul (şi implicit ideea conţinută de el) să ţină, indiferent de traducere şi aşezare într-un nou context cultural, lipseşte teologiei ortodoxe române cel puţin. Nici unul din marii traducători de teologie nu lasă impresia în lucrările lor că trăiesc ceea ce traduc.  Hexaemeronul lui Vasile cel Mare sau Discursurile teologice ale lui Grigore de Nazianz, ieşite din mâinile traducătorilor români, provoacă reacţii de adversitate sau, cel puţin, de oboseală. Aceasta pentru că se pare că relaţia dintre traducători şi text a fost intermediată doar de către dicţionar. Nu este de aceea  o întâmplare faptul că teologia ortodoxă nu are specialişti în patristică. Din păcate, nu poţi să ceri de la traducătorul român al lui Teodoret al Cyrului să aibă habar de teologia, de viaţa şi de doctrina acestuia…

          Pentru a nu se înţelege greşit atitudinea mea vis a vis faţă de traducerile din texte teologice şi liturgice ortodoxe, cred că este necesar să fie făcută o distincţie între limbajul teologic şi de limbajul liturgic. Or, tot Constantin Noica este cel care poate să mă ajute în formularea acestei distincţii, cât şi în valorificarea de către teologi şi filologi a limbajului liturgic.

          Ceea ce a învăţat Noica de la Heidegger, şi ceea ce aduce în mod esenţial şi salvator pentru teologie, în filosofie, este înţelegerea cuvântului ca şi „cuminecare” şi comuniune[8]. Înlocuirea cunoştinţelor cu înţelesul presupune în definitiv, pentru limba română, o reevaluare  a limbajului liturgic, unica formă de limbă română cultă de până la jumătatea secolului XIX. Şi, dacă este să fim riguroşi, unicul limbaj prin care a pătruns filosofia  („mascată” de dialoguri teologice precum Divanul înţeleptului cu lumea sau în operele patristice traduse de călugării nemţeni) în cultura de limbă  română.

          Valorificarea limbajului românesc, menită cumva să înlocuiască ca metodă utilizarea terminologiei eline, folosite de către Heidegger în sistemul său, este un punct esenţial în filosofia nicasiană. Este suficient de menţionat cuvântul „întru” (esenţial pentru ontologia nicasiană), un cuvânt care, întâmplător sau nu, se regăseşte des în limbajul liturgic sau teologic ortodox în sensuri nu străine de cele propuse de Noica.

          Prin felul în care înţelege Noica limbajul, se poate salva mult din tradiţia teologică românească aflată în momentul acesta în dilema fie a renunţării complete la un limbaj arhaic, fie a menţinerii acestui limbaj, ambele atitudini fiind reticente să îşi asume o mult mai dificilă „cale de mijloc”.

Un alt element pe care un teolog ar putea să îl preia din filosofia nicasiană este…asceza. Noica era un ascet şi nu cred că exagerez dacă spun că asceza practicată de filosof era autentică spre deosebire de asceza creştină aşa cum este înţeleasă în lumea contemporană.

          Pentru Creştinism asceza a devenit un scop în sine. Exerciţiile ascetice fizice (metanii, închinăciuni, genuflexiuni sau pelerinaje) au devenit un scop în sine. Ele se fac pentru că „aşa cere tradiţia”, pierzându-se sensul lor real, nu „profund”, nu mortificator, ci pur şi simplu practic.

          Noica redescoperă natural asceza: „Când nu poţi să continui o idee (…) trebuie să urci un deal. Piedica interioară se învinge creându-ţi o piedică exterioară”. Asceza vine ca un auxiliar al actului cultural.

          Fie că este vorba de turul Păltinişului, fie că este vorba de asumarea unui mod de viaţă aspru, la peste o mie patru sute de metri deasupra mării, în condiţii de motel, silit să îşi scrie cărţile pe un placaj de lemn, silit să taie lemne pentru a avea căldură în casă, toate acestea erau înţelese de Constantin Noica ca fiind practici ascetice, exerciţii spirituale menite să ajute în găsirea Ideii.

          Biruirea firii, scopul ascetic al Creştinismului, este reactualizat astfel de către Noica. O reactualizare de care însuşi Creştinismul contemporan are nevoie în condiţiile în care foarte puţini creştini mai practică asceza pentru Ceva anume, raţiunea practicării ei fiind pentru ei, un trist şi cam sărac cu duhul „Aşa trebuie!”.

          Prin discuţia despre asceza nicasiană, înţeleasă ca o metodă şi nu ca o finalitate, ajung la poate cea mai importantă redescoperire pe care un teolog poate să o găsească în gândirea lui C. Noica. O descoperire pe cât de esenţială, pe atât de dificil de asumat nu atât de către teologi ci de către confesiunile creştine pe care aceşti teologi le reprezintă.

          Este vorba despre problema elitismului în Creştinism.

          Noica în Scrisori despre logica lui Hermes propune o logică alternativă la logica „războinică”, clasică , a lui Ares…Cât este logică şi cât este exprimarea sub formă logică a ontologiei lui Noica în aceste Scrisori  nu este scopul acestei lucrări să o arate… Cert este că pentru Noica, logica lui Hermes, propusă de el, este o logică care „pleacă de la îndurarea pentru cele neînsemnate şi pentru ridicarea lor posibilă la general”[9] . Aceasta in opoziţie cu „logica lui Ares”, aristotelică, clasică în care partea este în întreg…

          Teologia este, oficial, apropiată de logica lui Ares. Descoperirea logicii aristotelice a fost privită şi primită ca o revelaţie de către teologi. De asemenea, realismul (într-o formă moderată) a devenit, prin Toma de Aquino, doctrina oficială a Bisericii Catolice.

          Însă, de fapt, „logica lui Hermes” este mai apropiată de teologie decât apare şi voi încerca mai jos să demonstrez lucrul acesta.

          De ce este mai apropiată de teologie? Pentru că „logica lui Hermes”, ca şi logică a îndurării, este soteriologică. Îndurarea este spre salvare nu spre plafonare. Asemeni smereniei, chenozei, creştine te apleci ca să îl ridici pe cineva. Acest lucru face însă ca „logica lui Hermes” să fie prea puţin logică şi mai mult o depunere de mărturie, din partea lui Noica , a sistemului său filosofic.

          Logica „lui Ares”, clasică, este o metodă şi nu un act cultural în sine (Noica dispreţuieşte pe cei care fac logică de dragul logicii). Asumarea ei de către teologie se pare că a indus teologia în eroare…Şi aici voi face o afirmaţie „enormă”, a cărei răspundere mi-o asum: spre deosebire de Noica, care îşi face o „logică” după chipul şi asemănarea ontologiei sale, teologia creştină oficială a renunţat la efortul (pe care îl făcuse în ontologie prin transfigurarea vocabularului filosofic elin) de a formula o „logică” creştină. S-a rezumat doar să propună o nouă categorie gnoseologică: Revelaţia şi…atât.[10]

          Dar să revenim la „logica lui Hermes” în care Noica repune în discuţie silogismul aristotelic clasic:

          Toţi oamenii sunt muritori.

          Socrate este om                .

          Socrate este muritor.

          Pentru Noica (şi, implicit, pentru logica sa) acest silogism este interesant nu atât prin demonstraţie cât prin nevoia demonstraţiei. Noica se întreabă de ce apare numele lui Socrate în silogism şi nu numele unor iluştri mediocri ai Antichităţii clasice (precum Elpenor sau Koriskos). Tot Noica oferă explicaţia:

          „Că ei (Elpenor şi Koriskos, n.m.) sunt muritori, ca noi toţi, este o simplă chestiunde de statistică. Ei nici n-ar putea fi altfel decât muritori şi pentru ei nu se face decât o fişă de constatare.- Dar pentru Socrate trebuie o dovadă „logică”. El iese din indiferenţa lumii şi stă sub tensiunea unei ordini. Este o existenţă privilegiată, şi atunci e necesar un demers privilegiat tocmai spre a se dovedi ceea ce părea de necrezut la început, că până şi Socrate e muritor. Acum în locul unei fişe de înregistrare trebuie încercată o demonstraţie.”[11]

          Las la o parte discuţiile care privesc în Scrisoarea a III-a a lui Noica discutarea acestei lecturi a silogismului şi voi trece la felul în care înţelege Noica să îl recepteze pe Socrate.

          Pentru Noica logicianul, Socrate este un holomer, un individual-general (ceea ce, important pentru noi, Elpenor nu este       ). Holomerul, arată tot Noica este corespondentul pe care îl dă în logica sa, funcţiei de închidere care se deschide ce, în ontologia sa are menirea de a cupla individualul cu generalul.

          Socrate este cel care dă vieţii un sens plin (urmând modelul ontologic nicasian: Individual- determinaţii- General). El este „muritor” în sens deplin deoarece este cel care îşi asumă şi îşi trăieşte întreaga viaţă condiţia de muritor[12]. Cei care nu fac aceasta nu se pot numi muritori, cel puţin în logica limbii eline, unde termenul de „muritor” nu era aplicat cailor, de exemplu.

          Ajungem aici la credinţa lui Noica că nu toţi oamenii sunt la fel….Că unii oameni sunt „mai oameni” decât ceilalţi. Şi pentru a continua demonstrarea acestei credinţe a lui Constantin Noica, nu pot să nu menţionez supărarea post-mortem a lui Noica pe Mircea Vulcănescu, cel care moare „inutil”(potrivit lui Noica) salvând viaţa unui tânăr necunoscut şi mediocru.[13] Pentru Noica, viaţa unui om conştient de ceea ce este, a unui Socrate, este mai importantă decât viaţa unui Elpenor, a unui om care nu este muritor deşi moare, pentru simplul motiv că nu îşi conştientizează nici moartea şi nici viaţa.

          Dar ce poate lua totuşi teologia de aici? Etic, condamnarea de către Noica a gestului lui Mircea Vulcănescu, este contrară principiilor fundamentale ale Evangheliei.

          Ceea ce interesează pe teolog este credinţa că nu toţi oamenii sunt la fel, că este o credinţă stearpă aceea conform căreia toţi se vor mântui şi că toţi contează. Noica este supărat că religia se ocupă de oricine, că se îngrijorează de soarta băcanului. El crede că  prin această atitudine, religia sfârşeşte în a nu mai putea arăta niciodată cine este şi cine nu este om.[14]

          Noica are dreptate şi, fără să ştie, este în spiritul Evangheliei. Evanghelia nu are un mesaj telenovelistic (aşa cum, din păcate, transpare din tradiţia omiletică creştină atât de mult valorificată de neoprotestantism).

          Iisus Hristos arată cine este om (asemeni filosofiei visate de Noica) oferind şansa celor ce nu sunt de a deveni oameni. Unii acceptă lucrul acesta ieşind din lumea lui Elpenor şi asumându-şi condiţia umană…Alţii nu…Creştinismul nu ar trebui să se epuizeze pe sine în efortul de a salva pe cei care nu vor salvarea. Şi, în formele sale pure, nepatetice, nici nu o face. De aceasta este atât de uşor acceptată de Bisericile tradiţionale, mult mai apropiate de sensul original al mesajului Evangheliei, credinţa în Iad, spre deosebire de teologiile omiletice protestante.

          Desigur, etica creştină nu merge atât de departe încât să dispreţuiască lumea celor care nu îşi asumă umanitatea, aşa cum face Noica, dar nici nu o valorifică aşa cum doresc adepţii creştinismului „social”.

          Vulcănescu este mântuit , din punct de vedere creştin, deoarece a trăit hristic agonia morţii oferind celuilalt o şansă….Că celălalt nu a valorificat şansa, aceasta ţine numai de liberul său arbitru şi de libertate.

          Din multe puncte de vedere, Dumnezeul lui Noica, Dumnezeul culturii, cum îl numeşte acesta, este mai asemănător faptic lui Zarathustra al lui Nietzsche decât lui Iisus al Evangheliilor. Însă trecând peste o primă imagine, oarecum falsă, descoperim o înrudire între Zarathustra lui Nietzsche şi Iisus al Bibliei şi implicit între Constantin Noica şi Creştinismul esenţial, pe care, paradoxal, Noica refuză să încerce să anexeze cultural.

          Un alt element, cred eu, bun de preluat din filosofia lui Noica este ceea ce Liiceanu numeşte peratologie şi care, în mod evident nu este străin de „închiderea care se deschide” a ontologiei nicasiene[15].

          Noica aduce din ontologia sa în peratologia lui Liiceanu conceptul de limitaţie (care poate limita sau nu). În timp ce limita este fixă sau mişcătoare, dar de depăşit, limitaţia este elastică dar nu presupune depăşire.

          Din exemplele de limite şi de limitaţie date de Noica şi consemnate de Liiceanu în lucrarea citată se vede clar că nici unul , nici celălalt nu iau în seamă posibilităţile peratologiei în teologie. Limita este pentru Noica un „omenesc”, un „natural” iar limitaţia este ceva subiectiv, intelectual. Ruptura dintre ele nu este înţeleasă de Noica ontologic. De altfel, Noica era „supărat” pe teologia creştină şi pe Plotin pentru că făcuseră din Ideile platonice o ontologie a separaţiei în ciuda intenţiei lui Platon (potrivit lui Noica) de a-şi aşeza Ideile în etică.

          Pentru teologie în schimb, separaţia ontologică între realităţi este fundamentală. Fără conştientizarea existenţei unei deosebiri fiinţiale între Dumnezeu şi lume nu se poate face teologie veritabilă.

          Limitaţia, ontologic aşezată de Noica în lumea noastră, nu poate ajuta nimic teologia. Dar felul în care Noica propune înţelegerea conceptului de limitaţie, care oferă posibilitatea lărgirii deşi nu încape depăşire, aplicată în contextul categoriilor de creat şi necreat ale teologiei oferă un spaţiu de manevră important pentru teologii ortodocşi.

          Aparent, teologic, limitaţia nu este decât Dumnezeu Necreatul. Dar dacă teologul este fidel teologiei patristice a Harului, poate să îşi explice prin limitaţie,  felul în care lucrarea energiilor necreate primeşte un efect de feedback din planul creat.


[1] Martin HEIDEGGER, ”Fenomenologie şi teologie” (1927), în Repere pe drumul gândirii, Editura Politică, Bucureşti, 1988, pp. 403-434.

[2] Doresc ca această definiţie supraconfesională a teologiei să nu fie înţeleasă ca o deschidere spre sincretism sau spre relativism. Încerc să definesc teologia aşa cum este definită filosofia, supra-sistemic , deasupra limitelor şi limitaţiilor presupuse de credinţele şi opiniile teologilor.

[3] Gabriel LIICEANU, Jurnalul de la Păltiniş, Editura Humanitas, Bucureşti , 1991, p.60

[4] Ibidem. P.44

[5] Constantin NOICA, Jurnal de Idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p.

[6] Pentru mai multe despre relaţia dintre teologia lui Stăniloae şi filosofia heideggeriană a se vedea şi Silviu Eugen ROGOBETE, O ontologie a iubirii. Subiect şi Realitate personală supremă în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, Editura Polirom , Iaşi, 2001, pp.117-158

[7] Apud Gabriel LIICEANU, Jurnalul de la Păltiniş, ed.cit. , p.68

[8] O şi mărturiseşte în Jurnalul de la Păltiniş  (ediţia citată, p.235)

[9] Se sesizează aici modelul ontologic nicasian I-D-G. Apud Constantin NOICA, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986, p.57

[10] Prin completarea logicii aristotelice cu Revelaţia teologia nu a pierdut nimic dar nici nu a putut, cred eu, să rezolve satisfăcător anumite probleme între care cea pe care încerc eu să o discut în acest context. De oferit, logica anexată Creştinismului a dat nişte insuficiente argumente raţionale cu privire la existenţa lui Dumnezeu.

[11] Constantin NOICA, Scrisori despre logica lui Hermes (1986), pp. 28-29

[12] Gabriel LIICEANU, Op.Cit. , p.218

[13] Idem , pp.239-240

[14] Idem, p.227

[15] De fapt este interesant faptul că Noica consideră, în Jurnalul... peratologia ca fiind o ontologie (1991, p.110).

Anunțuri