În chestiunea unei abordări idiosincrazice a conceptului de „lume”. Răspuns lui Sorin Lavric

de grupulnoica

de Răzvan Andrei

Voi încerca aici să răspund criticii aduse de Sorin Lavric articolului meu Este Sorin Lavric postmodernist? Gânduri în marginea unei exegeze asupra ontologiei lui Noica, aflat pe blogul Cercul Noica la secţiunea Atitudini/Polemici.

Voi face dintru început o precizare: răspunsul meu vizează numai comentariul lui S.L. de pe blog şi precizările de acolo. În ceea ce priveşte referinţa articolului meu, anume cartea Ontologia lui Noica. O exegeză, consider că lucrurile nu stau altfel decât le-am prezentat în recenzie: în capitolul introductiv, singurul pe care îl discut, exegetul nu ne oferă nici o definiţie a conceptului de „lume” astfel încât obiecţiile sale ulterioare să fie întemeiate. Ele pot fi valabile numai, eventual, post factum, ceea ce nu aduce nici o modificare a textului publicat. Până la apariţia unei noi ediţii a cărţii sale, atunci când se vor putea face diferite precizări, critica mea rămâne, cred eu, valabilă. Pe de altă parte, am specificat în deschiderea recenziei mele că nu judec poziţia lui S.L. decât din punct de vedere al rigurozităţii argumentului, adică nu mă interesează dacă autorul are dreptate în genere, ci numai dacă raţionamentul său este consistent, cu alte cuvinte am vrut să verific validitatea şi nu adevărul spuselor lui S.L.

Acum însă vreau să mă „războiesc” cu înţelegerea pe care S.L. o dă conceptului de „lume” şi să arăt că aceasta este una idosincrazică şi, prin urmare, aleatorie.

Voi începe cu „definiţia” mea, apoi voi încerca să formulez definiţia lui S.L., abstrăgând-o din comentariul său (pentru că nici acolo nu există propriu-zis o definiţie) şi ulterior le voi confrunta pe scurt. Mă voi rezuma totuşi numai la înţelesul epistemologic al conceptului de „lume” pentru că acesta ne interesează aici.

Aşadar: înţeleg prin „lume” tot ceea ce poate intra la un moment dat în raza interesului epistemologic al omului, fie că e vorba despre ceea ce se află în afara minţii sale, fie că e vorba chiar despre mintea sa şi produsele acesteia. Sub acest concept de „lume” stau, conform definiţiei mele, atât lumea fizică şi bio-chimică şi relaţiile dintre fenomenele fizice şi bio-chimice, cât şi lumea „spiritului” – cuvât pe care nu îl folosesc aici în sens metafizic-hegelian, ci îl determin terminologic ca totalitate a produselor minţii umane depozitate în cărţi, biblioteci, etc. (ceva asemănător cu „Lumea 3” a lui Popper) –, fie că e vorba despre teorii ştiinţifice în sens restrâns (de ex.: teoria relativităţii generalizate, teoria evoluţiei speciilor ori teoria gramaticii generative) sau despre creaţii culturale în genere (cum ar fi sistemele filozofice).

Definiţia lui S.L. ar putea fi formulată astfel: „lume” înseamnă numai totalitatea fenomenelor fizice şi bio-chimice iar singura modalitate de cunoaştere a acestora este experimentul ştiinţific. Acesta este domeniul realităţii şi el nu poate fi accesat decât prin metodele ştiinţifice de laborator care, la rigoare, ar putea fi redate fără rest prin formule şi relaţii matematice. Sunt excluse a priori domenii întregi de cercetare, cum ar fi sociologia, psihologia, lingvistica, antropologia culturală, muzicologia, retorica, istoria (religiilor, mentalităţilor, ideilor, etc.) sau chiar fizica teoretică, fără a primi nici măcar un argument pentru atât de nedreapta lor exmatriculare din rândul ştiinţelor respectabile. Bineînţeles, S.L. are tot dreptul să nu creadă că domeniile de cercetare expuse de mine mai sus ar merita numele de ştiinţe în sensul deplin al cuvântului, dar pentru asta avem nevoie de argumente şi nu de simpla afirmare a acestei credinţe.

Voi încerca acum să aplic cele două definiţii problemei iniţiale: aceea dacă o lucrare de filozofie poate fi privită drept o parte a realităţii, i.e. a lumii şi dacă ea poate fi supusă unei cercetări ştiinţifice sau dacă, dimpotrivă, în măsura în care e o creaţie a minţii omului, are alt statut ontologic decât, să spunem, teoria relativităţii generalizate. Am ales tocmai această teorie ştiinţifică dintr-un motiv, cred, evident: pentru că se referă la univers în genere, ea nu poate fi testată propriu-zis prin experiment, ci numai simulată, la scară redusă, în laborator. Cu alte cuvinte, chiar şi această teorie, despre a cărei ştiinţificitate nu se îndoieşte nimeni, nu poate fi decât simulată în laborator şi nicidecum verificată prin observaţie nemijlocită la scara universului; ea este, altfel spus, verificată ca şi cum aşa ar sta lucrurile la nivel macrocosmic. Dar teoria ştiinţifică este, la rândul ei, o creaţie a minţii umane, este o imagine despre lume şi nu epura perfectă a lumii. Numai pentru că aşa stau lucrurile o teorie poate fi invalidată de altă teorie. Numai aşa fizica lui Newton poate fi văzută drept un caz particular al celei relativiste (în treacăt fie spus, Noica însuşi vedea astfel lucrurile). Matematica însăşi este o creaţie a minţii umane, ca orice sistem axiomatic, de altfel. Dar, oricum ar fi, S.L. trebuie să accepte că orice teorie despre lumea asta este o imagine despre. Şi, în măsura în care există teorii despre teorii (pe care nu le întâlnim altundeva decât în cărţi!), atunci putem spune fără să greşim şi fără să lărgim ilicit conceptul de „lume”, că şi operele minţii umane fac parte din lume, ca manifestări ale proceselor fizico-chimice de la nivel neuronal dacă vrem, şi că a exclude un sector atât de vast din ceea ce numim realitate (epistemologică) înseamnă să procedăm arbitrar şi idiosincrazic.

Mai amintesc, în încheiere, de faptul că Noica însuşi vedea creaţiile minţii umane, cultura în genere, ca pe un element, ca pe un general. Or, ştim că elementul este temă, adică precede omul şi orice punere (teză) a acestuia. Cum putem înţelege totuşi acest lucru din moment ce cultura, mai mult decât orice altceva, este creaţia omului? După capul meu, numai în acest fel: observând că elementul numit „cultură” ne precede pe fiecare dintre noi şi, dacă am vrea să indicăm responsabilul naşterii unei anumite culturi, nu am găsi nici o persoană concretă, nici un individ. Lumea culturii este obţinută prin combustii ce au loc pe perioade foarte mari de timp şi este, într-un fel, opera omului în genere mai degrabă decât a unuia sau a câtorva. Adică, lumea culturii este până la urmă opera unei abstracţiuni numite „umanitate” şi din ea filozofii, în funcţie de intenţii, taie felii şi le studiază, încearcă să le cunoască. Aşa cum face şi un exeget. Dacă ceea ce fac filozoful sau exegetul este într-adevăr cunoaştere nu cred că poate fi verificat; nici măcar cu microscopul şi eprubeta.

Realizez că răspunsul meu este în unele părţi înţelenit, pe alocuri chiar obscur. Dar cred că intenţia şi ideea sunt evidente şi eu asta am urmărit. Salve Magister!

Anunțuri