Trei presupoziţii

de grupulnoica

de Ion Dur

1. Filosofia românească după Noica. Posteritatea operei lui Noica a fost, pînă acum, de cîteva ori pusă în discuţie. Cu ani în urmă, la Sibiu, a fost organizat chiar un simpozion despre semnificaţia moştenirii gînditorului care a trăit anii din urmă ai vieţii la Păltiniş, un loc foarte asemănător cu cel în care s-a retras, tot în amurgul existenţei sale, Heidegger. Nu vom reitera aici unele gînduri temeinice rostite în dezbaterile de atunci, după cum nu vom invoca nici ceea ce au spus, ocazional, cîţiva recenzişti, cînd au vorbit, desigur ironic, de o „posteritate bibliografică” (segment de altfel absolut obligatoriu al vieţii unei opere), numai că, după aproape două decenii de la moartea lui Noica, chestiunea „zestrei” sale metafizice a devenit un subiect care pluteşte neîncetat între bavardaj şi discursul tendenţios-deformator, cel din urmă avînd drept ţintă favorită aruncarea în derizoriu a posibilităţii unei ontologii naţionale. E-adevărat că uneori Noica a fost situat, prin grila unui comparatism nu ştiu cît de potrivit, undeva în preajma lui Goethe, spunîndu-se că i-ar putea repeta destinul: autor mare, dar care nu are multe opere mari.

Supralicitînd însă puţin, şi asta pentru a face fenomenul oarecum mai evident, vom mărturisi că, după moartea lui Noica, starea care s-a aşezat peste filosofia românească, atîta cîtă este, seamănă cu una de „hibernare”. Filosofia românească sau, poate mai adecvat numită, filosofia în limba română este un topos în care nu se (mai) întîmplă parcă nimic, dacă avem ca suprafaţă de referinţă creaţia ca atare. Ceea ce s-a numit, adecvat sau impropriu, „Şcoala de la Păltiniş” s-a încercat într-adevăr cu performanţă în eseu, hermeneutică şi traduceri. Dar care gînditor român are azi cel puţin acelaşi prestigiu cu acela al lui Noica? Ce nume să pronunţăm dacă ne va cere cineva să exemplificăm cu una sau mai multe creaţii filosofice originale elaborate în ultima vreme? Cine dintre autorii români întreţine un dialog consistent, nu la nivel de exegeză desigur, cu filosofii de aiurea?

2. Cum mor filosofii (români)? Dincolo de acest registru al posterităţii, sau mai degrabă dincoace de el, „biografia” unui filosof (cea pe care Noica o detesta, retoric, pentru gratuitatea ei) dezvăluie semnificaţia unor atitudini care pot marca orizontul nostru de aşteptare nu doar prin încărcătura lor insolită sau, alteori, printr-o banalitate descumpănitoare. Cum se comportă în anumite momente sau cum trăieşte cele din urmă clipe ale vieţii un filosof, dacă este o fiinţă care, în anumite situaţii, e stăpînită de frică, de teamă, ce complexe îl transformă într-un om frustrat – sînt doar unele dintre acele reacţii existenţiale care nu pot să nu intereseze dacă e vorba de o personalitate de răspîntie a unei culturi.

Cel puţin de la Socrate încoace, întrebarea „cum mor filosofii?” n-a încetat să tulbure pe cei ce au vrut să înţeleagă misterul ce învăluie plecarea marilor spirite din lumea cea de toate zilele. Se va spune că o atare interogaţie este, mai cu seamă dacă e vorba de filosofi, saturată de o retorică frivolă sau naiv-romantică deoarece moartea este aceeaşi pentru toţi oamenii, doar trăirea timpului sau a clipelor acesteia putînd fi diferită. Id est: ce mai contează intervalul modal de vreme ce finalul este neschimbat?

Într-o carte scrisă cu cîţiva ani în urmă, Gh. Vlăduţescu era interesat îndeosebi de „cum mureau filosofii” într-un spaţiu cultural atît de dens cum a fost cel al Greciei vechi. Citind meditaţiile Profesorului nostru, care pot fi o bună introducere la o posibilă metafizică a morţii, mi-a apărut tot mai necesar un op despre cum au murit filosofii români. Desigur că nu mă refer la acel gen de poveşti picante şi cu suspans, cum au început să apară chiar despre marii gînditori ai lumii, ci la o scriitură aparte, la un demers dezvoltat în cheia subtilităţii şi a sobrietăţii, a consistenţei şi a profunzimii. Mă gîndesc, bunăoară, la felul în care a scris despre moartea lui Noica, atît de sensibil şi înţelept, Gabriel Liiceanu, cum a făcut-o de altfel şi despre ceea ce a însemnat sfîrşitul lui Cioran. După cum nu m-au lăsat indiferent reflecţiile celor ce au scris despre cum şi-au trăit întîlnirea cu moartea Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea sau Mircea Eliade

În pragul morţii însă, marile spirite devin, dacă nu cumva au fost şi pînă atunci, nişte personaje. Mai mult, posteritatea este nu de puţine ori nedreaptă şi atrasă irezistibil de curenţii unor curiozităţi ieftine: opera creatorului e lăsată la o parte şi împinsă în prim-planul memoriei afective silueta personajului, aşa cum s-a petrecut de atîtea ori cu Noica, M. Eliade sau Cioran, ca să cităm doar cîteva nume. De altfel, un atare reflex nu este singular şi nici izolat, căci de un tratament similar au avut parte anul acesta, bunăoară, Sartre, Aron şi Mounier, cînd valoarea acestora s-a convertit în „celebritate imediată” şi cînd nu atît operele au incitat exegeza, cît angajamentul lor politic şi concesiile ideologice făcute în timpul vieţii.

Poate la aceeaşi ipostază de „personaj” a lui Noica s-a gîndit şi mitropolitul Antonie Plămădeală atunci cînd, pe la începutul anilor ’90, nu mi-a povestit ca altădată despre întîlnirile sale admirabile cu amfitrionul mansardei din vila 12 a Păltinişului, ci mi-a spus – cu blînda-i ironie dar şi cu atîtea presupuse înţelesuri – că Noica „a murit la timp”.

Într-un asemenea enunţ sentenţios, mi-am dat seama că se ascundea nu un adevăr venit dinspre ştiinţa medicinii, ci una sau mai multe epoci cu sentinţele lor uneori implacabile, cu compromisurile, cu erorile şi ororile lor. Ce poate fi însă mai trist, mai tulburător şi, inevitabil, mai revoltător decît să rosteşti despre un filosof că „a murit la timp”? Prin urmare, pare să fie semnificativ nu doar felul în care mor filosofii, ci şi cînd mor.

3. Sînt filosofii fricoşi? Şi aceasta ar putea trece drept o interogaţie juvenilă dacă ne gîndim că nimic din ceea ce e omenesc nu le este străin nici filosofilor. Am fi însă tentaţi să credem că frica ar fi diminuată ca efect asupra fiinţei umane (în cazul nostru a unui filosof) dacă armătura instinctuală care o declanşează ar fi mult mai profund controlată de instanţa raţiunii.

Meditînd cîndva la parbola „fiului risipitor” şi a „fratelui” acestuia şi invocînd-l pe Keyserling, tînărul – pe atunci – Noica amintea de faptul că aceste ipostaze umane sînt atît de vii deoarece sînt însufleţite de acel dublu instinct inevitabil existenţei noastre: Foamea originară şi Frica originară. Toţi ne supunem, aşadar, aceluiaşi cod ontic, de la cerşetor pînă la prinţ sau filosof. Toţi sîntem, în ceea ce priveşte frica, asemănători fratelui fiului risipitor, a cărui viaţă poartă tocmai „semnul fricii”: „se teme să nu piardă, se teme să rişte, se teme să dea”.

De cînd l-am cunoscut, fizic, pe Noica (se întîmpla către sfîrşitul anilor ’70), m-am tot întrebat dacă frica ascunsă în fiinţa sa nu este cumva una dihotomică: acea frică originară care-l stăpînea pe creştinul din el, lîngă care am presupus mereu, gîndindu-mă îndeosebi la anii de puşcărie înduraţi, şi o frică dobîndită de trupul său aparent triumfător. O frică de care nu cred să fi scăpat vreodată în timpul regimului totalitar, chiar dacă o atare reacţie se metamorfoza de cele mai multe ori într-o – insolită? normală? – formă de suspiciune.

Încă de la prima noastră întîlnire, chiar dacă venisem cu o scrisoare de recomandare din partea lui Radu Stoichiţă, fostul meu profesor de logică simbolică, Noica s-a uitat la mine uşor pieziş şi s-a întrebat, poate doar retoric, nu-mi dădeam seama, dacă nu cumva sînt „omul Securităţii”. Era, am aflat ulterior, permanent monitorizat cu instrumentele binecunoscute ale „semenilor” săi, cei care-l ajutau dar care îi scanau şi agenda zilnică : cu cine se întîlneşte, cine îl vizitează, ce discută, ce proiecte are ş. a. m. d.

Pentru Noica, această a doua frică, nu congenitală ci asimilată, devenise parte organică din cea de-a doua sa natură. Se pare că se „obişnuise” într-atît cu acea „grijă”, să-i spunem „protocolară”, manifestată cu zel de cei ce se (?dez-)interesau de existenţa sa zilnică, încît, atunci cînd Noica a fost invitat la masă de o importantă personalitate culturală din Sibiu, a venit însoţit de un securist. Fără vreo explicaţie, fără comentarii, chiar dacă acest episod poate fi îndelung şi cu oarecare profit interpretat. Însă dincolo de toate conjecturile, un lucru rămîne cred cert: nici măcar filosofii, cei pe care îi presupunem că există dincolo de bine şi de rău, n-au fost şi nu pot fi imuni la frica pe care au produs-o în laboratoarele lor regimurile totalitare.

Anunțuri