Şcoala în care nu se predă nimic

de grupulnoica

de Victor Gelan

Meditând la vorba lui Constantin Noica despre şcoala în care nu se predă nimic, nu poţi să nu te gândeşti în acelaşi timp la cât de ciudată şi de contradictorie pare a fi formularea acesteia. Cum poate fi imaginată o scoală în care nu se predă nimic?

Dacă privim puţin la definiţiile date de pedagogi, vom vedea că în mai toate tratatele acestora şcoala se referă la o activitate educativă desfăşurată în grup (de obicei) şi coordonată de un „educator” şi care se sprijină, printre altele, pe doi piloni importanţi: predarea şi învăţarea. Şi dacă aşa stau lucrurile, cum poate fi concepută atunci o şcoală în care nu se predă nimic? Cum poate atunci să mai vorbească Noica de „şcoala în care nu se predă nimic” ?

Noica face urmatoarea binevenită remarcă: „Ce nu ştiu pedagogii şi ştie bunul simţ românesc: nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă”.[1] Şi venind, pe aceeaşi linie, parcă să sublinieze şi mai mult că nu predarea trebuie să fie caracteristică unei şcoli, Noica accentuează: „Stări de spirit, asta ar trebui dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături”.[2] Aceasta pare a fi perspectiva din care poate fi privită posibilitatea întemeierii unei adevărate şcoli de cultură, unei adevărate şcoli filosofice.

Suntem în materie de pedagogie toţi foarte pricepuţi. Toţi ştim să dăm poveţe, să ţinem adevărate discursuri, să teoretizăm pentru ceilalţi. Dar ratăm astfel tocmai ceea ce-i mai important în formarea celuilalt. Uităm să-l pregătim pentru o nouă experienţă spirituală, uităm să-i pregătim fiinţa pentru a putea primi îndrumările filosofiei, îndrumările vieţii.

A-l îmbia pe celălalt. Asta e tot. Nu a ţine lecţii, nu a oferi cunoştinţe, nu a desfăşura discursuri, ci a crea o anumită dispoziţie în intimitatea celuilalt, a genera o anumită stare de spirit, după cum bine spunea părintele Noica. A genera o anumită stare de spirit în celălalt, a-l face să vibreze la paradoxala şi mereu prezenta undă fiinţială, a-l pregăti pentru aventurile spiritului ce vor urma, toate acestea înseamnă o angajare, dintru început, pe anevoiosul (dar în acelaşi timp şi plin de satisfacţii) drum a lui mitmachen, a împreună-lucrării, a împreună-săvârşirii (a laolaltă-săvârşirii). Într-o astfel de împreună-lucrare se angajase Noica şi doar aşa vedea reuşită întemeierea şi funcţionarea unei adevărate şcoli de cultură, unei adevărate şcoli de înţelepciune.

Ce înseamnă aşadar a face şcoală (a face, până la urmă, filosofie) pentru Constantin Noica? Cum să faci pentru ca angajarea ta existenţială să fie, în acelaşi timp, şi o deplină angajare fiinţială? Undeva, printre nenumărate alte gânduri noiciene, pare a se schiţa un răspuns: „Dacă iubiţi muzica – pierderile, curgerile, creşterile, dacă vă plac geometria şi rigoarea, fără să vi se împietrească inima şi mintea, dacă aveţi un dram de nebunie şi un munte de măsură – veţi întâlni, cândva, filosofia”.[3]

Totul curge în filosofie pentru că totul se preschimbă; unghiul din care priveşti e mereu altul pentru că totul e un drum, o desfăşurare multiplă de neştiute cărări. E un drum pe care cu „un dram de nebunie” şi cu „un munte de măsură” păşeşti, într-o continuă unduire oscilatorie, înspre şi întru dumirire.

E ca şi cum, din mijlocul acestor curgeri, pierderi şi creşteri, ai tânji neîncetat spre o mereu-intrare-în-ordine. Intrând pe potecile filosofiei intri într-o diversitate dezordonată. Încercând să te dumireşti, treci prin această lipsă de ordine, dar cu o continuă şi neobosită încercare de intrare în ordine (o continuă încercare de dumirire).

O şcoală în care nu se predă nimic este acea şcoală în care „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”[4], o şcoală care urmează a fi o stare de spirit (sau o diversitate de stari de spirit), o pregătire pentru. Aceasta este tot ceea ce trebuie să ştie un pedagog: că nu cunoştinţele caracterizează o activitate de şcoală, ci trăirile, dispoziţiile fiinţiale ale celor implicaţi într-o astfel de activitate.

Nu se ştie cine dă şi cine primeşte pentru că are loc aci o împreună-lucrare în drumul spre dumirire. Nu se ştie cine dă şi cine primeşte pentru că unghiul din care priveşti e mereu altul. A merge pe acest drum al încercărilor înseamnă schimbarea perspectivei ori de câte ori te rupi de tine însuţi şi te pierzi în împreună-lucrarea cu celălalt, ori de câte ori te lepezi de tine pentru a te dărui celuilalt. A te dărui celuilalt înseamnă a te metamorfoza odată cu el, a te reorienta dinspre neştiutele cărări spre drumul dumiririi.

E ca şi cum ai intra în mediul intern, în intima fiinţă a celuilalt şi de acolo să te ridici cu el, cu tot cu mediu, înspre o tulburătoare căutare pe verticală. E ca şi cum ai trage cu tine întreaga fiinţă a celuilalt în această nebună încercare de escaladare a unui invizibil versant spiritual, a unei invizibile axe. E o încercare a sufletului, o experienţă fiinţială şi spirituală deopotrivă, ce culminează cu deplina contopire a ta ca individual cu verticalitatea transfiinţială a axei. Conştientizarea acestei axe şi însetarea individualului după propria lui regăsire – cu acestea trebuie să înceapă orice încercare paideică, orice pedagogie. Numai astfel se poate ajunge la întemeierea unei adevărate şcoli de înţelepciune.

Orice şcoală (filosofie) înseamnă, pare a spune Noica, o deplină implicare existenţială, o adâncă şi neliniştitoare căutare în jurul fiinţei. (Pornind de la fiinţa ca atare, urmând drumul oarbei deveniri, se ajunge la o nouă reorientere de sens, prin devenirea întru fiinţă, pentru a regăsi apoi fiinţa îmbogăţită).

Filosofia, ca regăsire a individualului, trebuie să ducă, după Noica, la scoaterea acestuia din statistică, la trecerea lui într-un plan privilegiat. Într-o astfel de împreună-lucrare pleci practic de la fiinţa ta, treci prin generalitatea fiinţială a lumii pentru ca mai apoi să ajungi la regăsirea propriei tale fiinţe ca individual îmbogăţit. Orice şcoală trebuie să plece de la această încercare de regăsire, de la o astfel de dăruire totală, de la o astfel de experienţă, cu alte cuvinte: de la o stare de spirit, pentru a genera noi şi noi astfel de stări. Şi tocmai de aceea ne atenţionează Noica că fără dragoste nu face nimeni cultură şi mai ales filosofie. Pentru a face cultură e nevoie de dragoste la fel cum pentru a creşte recolta, e nevoie de ploaie. Dragostea e ploaia care face să răsară toate, e acea ploaie de toamnă care „nu ştie nimic despre culesuri”.[5]

Cât spirit apostolic în acest mit noician al şcolii! A genera stări de spirit: a pregăti pe celălalt, a-i pregăti fiinţa pentru lucrarea ce urmează. Precum în vechime Apostolul Pavel îi pregătea pe greci pentru primirea adevărului divin, pentru primirea lui Dumnezeu (prin lauda adusă către ei datorată pornirii lor sufleteşti spre căutarea şi venerarea divinului şi prin vestirea zeului lor necunoscut ca fiind Dumnezeu) sau tot aşa cum ascetul (creştinul) se pregăteşte prin post şi rugăciune pentru întâlnirea cu Dumnezeu (prin împartăşanie sau revelaţie), tot aşa şi Noica încerca prin stările de spirit să-l pregătească pe celălalt pentru a primi pe zeul cel cunoscut (de această dată), dar nerecunoscut şi parcă din ce în ce mai dispreţuit: cultura. Ne întrebăm acum dacă nu cumva acest „zeu” a ajuns cu adevărat zeul dispreţuirilor şi al ignorărilor repetate. Dacă nu cumva acest zeu îşi trăieşte ultimele clipe într-o continuă şi din ce în ce mai accentuată agonie a morţii. Şi dacă dispreţuirea lui implică încă o raportare la el, o contrazicere şi o împotrivă zicere a lui, ignoranţa şi ignorarea lui îi confirmă iminenta şi necruţătoarea stingere.

Şi dacă cultura începe cu a face şcoală, atunci şcoala trebuie să înceapă nu cu predarea, ci cu pregătirea pentru a face cultură. Iar cultură nu poti face fără dragoste, deci fără a fi într-o anumită stare de spirit. A face şcoală înseamnă a fi într-o continuă pregătire a spiritului pentru experienţele fiinţiale ce vor urma.

Şcoala în care nu se predă nimic este şcoala în care filosofia se „practică” ca deplină angajare existenţială, ca încercare de regăsire pe verticală a axei fiinţiale, ca încercare de mereu-îmbogăţire cu sensuri noi a individualului încă pierdut (o regăsire a lui ca întreg); este de fapt Viaţa ca „totalitate de fiecare clipă”[6].


[1] Noica, Constantin, Jurnal filosofic, Humanitas, 1990, p.65.

[2] Noica, Constantin, Op. Cit., p. 9.

[3] Noica, Constantin, Op. Cit., p. 12.

[4] Noica, Constantin, Op. Cit., p. 27.

[5] Noica, Constantin, Op. Cit., p. 123.

[6] Noica, Constantin, Op. Cit., p. 59.

Anunțuri