O istorie a filozofiei occidentale

de grupulnoica

 de Paul Gabriel Sandu

Apărută recent la editura Humanitas în traducerea profesorului D. Stoianovici, Istoria filozofiei occidentale a lui Bertrand Russell propune o perspectiva cu totul inedită asupra filozofiei. Pentru gînditorul britanic, filozofia este definită ca ceva intermediar intre teologie şi ştiinţă (p.7). Această accepţiune largă a termenului îndreptăţeşte – sau cel puţin ar trebui să o facă – abordarea propusă de Russell, acesta stabilind în introducere câteva deziderate ce se vor asemenea unor fire conducătoare pentru cele două volume ale operei sale. Russell îşi mărturiseşte dezacordul faţă de o istorie scrisă de mai mulţi filozofi laolaltă, şi asta pentru că, spune el, chiar dacă lucrarea ar câştiga  în erudiţie, ar rămâne o lucrare fragmentată, neputincioasă în a reda o imagine de ansamblu. O altă idee din care autorul face un merit al lucrării sale se referă la situarea filozofiei în raport cu viaţa social-politică şi economică. „Filozofia, chiar de la  începuturile ei, n-a fost doar o îndeletnicire de şcoală sau un mediu de dispute între o mână de învăţaţi, ci a fost parte integrantă din viaţa comunităţii.“ (vol. I, p. 6) .

Înainte de a analiza felul în care aceste idei in-formează lucrarea de faţă, este necesar să ne oprim o clipă asupra paradigmei din interiorul căreia B. Russell gândeşte istoria filozofiei: este vorba de relaţia dintre filozofie şi dimensiunea socio-politică la care autorul face în mod special referire.

„Lucrul cel mai interesant într-o lucrare istorică este nu să unifice, ci să înfrunte diversitatea rebelă“, scria A. de Libera într-un interviu care a funcţionat ca postfaţă la cartea sa Cearta universaliilor, apărută în traducere română. Această poziţie este flagrant contrazisă de George Călinescu, cel care în volumul său, Principii de estetică, nota: „O melodie nu este o adiţiune de sunete, ci un fapt care depăşeşte sunetele. Când cânţi fiecare notă izolat, n-ai analizat melodia.“

Dacă, spre exemplu, istoria filozofiei scrisă de Hegel, sau, pentru a folosi un filozof al culturii noastre, lucrarea lui Constantin Noica,  Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, sunt scrise evident în spiritul afirmaţiei călinesciene, nu acelaşi lucru se poate afirma despre lucrarea lui Russell. Aceasta nu poate fi plasată nici în partea opusă, acolo unde ar intra de pildă lucrarea de istorie a filosofiei coordonată de J. Russ, şi asta nu numai din motivul că volumul a fost elaborat de mai mulţi autori. De fapt, abia în acest moment apare limpede că Istoria filosofiei occidentale este o lucrare care violentează nişte tipare ce păreau unicele posibile. Lucrul acesta se întâmplă în primul rînd pentru că Russell nu încearcă să găsească un sens dezvoltării problemelor filozofice, neurmărind evoluţia anumitor problematici sau interogaţii în istoria gândirii. Interesul lui se focalizează asupra analizării influenţelor resimţite de anumite filozofii, – ceea ce este cu totul diferit –, dar mai ales asupra interdependenţei dintre filozofie si viaţa social-politică a diferitelor epoci. Acesta este şi motivul pentru care, bunăoară, partea întâi a Cărţii a doua, cu excepţia capitolului dedicat lui Augustin, este una nefilozofică prin excelenţă. Nu numai că ni se vorbeşte despre dezvoltarea creştinismului, despre intrigile de la curtea papală sau, mai târziu, despre relaţia dintre cele două biserici în timpul diferiţilor papi, dar perspectiva însăşi nu este una filozofică, ci mai degrabă una istorică pur si simplu. Cititorul va răsfoi poate nedumerit aceste capitole, şi va aştepta ca autorul să decreteze, în final, importanţa unui excurs istoric executat cu fineţe şi cu un savant spirit critic.

Russell nu pare nici un moment preocupat să gândească istoria filosofiei ca întreg, însă perspectiva aceasta o păstrează pentru expunerea diferitelor epoci în care, printre altele, urmăreşte şi progresul filozofic. Iată de unde dificultatea de a-l încadra pe Russell in una din cele două perspective propuse.

Cartea se deschide, aşa cum era şi firesc, cu filozofia antică, de fapt cu o expunere a condiţiilor economice şi politice care au făcut-o posibilă. Lumina pe care o astfel de abordare o favorizează are rostul de a ne face înţelegem ce a însemnat miracolul grecesc, acel „spaţiu spiritual care ţine în vraja lui întreaga umanitate“, aşa cum scria Husserl în lucrarea sa Criza umanităţii europene şi filozofia.

Presocraticilor le este însă acordat un spaţiu restrâns şi, dacă expunerea nu suferă în ceea ce priveşte limpezimea, ea rămâne una simplistă, fără a îşi propune să treacă dincolo de liniile generale ale  gândirii abordate. În capitolul acordat lui Heraclit, autorul notează: „uneori se exprimă ca şi când unitatea ar fi mai fundamentală decât diversitatea.“ (vol. I, p. 60), de parcă – trecând peste traducerea  forţată a gradului de comparaţie pentru adjectivul fundamental – acest lucru ar fi o trăsătură efemeră a gândirii lui Heraclit. Acest lucru se întâmplă pentru că autorul nu menţionează măcar ideea esenţială a gânditorului din Efes, aceea de logos, care normează diversitatea şi face ca focul să se aprindă şi să se stingă după măsuri. Atunci când vorbeşte despre Parmenide Russell comite o altă inexactitate, afirmând că acesta „îşi împarte învăţătura în două părţi numite «calea adevărului» şi  «calea opiniei»“.  Se cuvine să menţionăm că, în spiritul gândirii parmenidiene, potrivit ar fi să vorbim despre calea care spune este şi calea care spune nu este, calea opiniei fiind de fapt o amalgamare a celor două căi în capul muritorilor de rând.

 Este şi mai regretabil că autorul îi situează în opoziţie pe cei doi filozofi, când de fapt modul acestora de a privi lumea este unul foarte asemănător. Apoi, când discută doctrina platoniciană, Russell face o afirmaţie care contravine teoriei Ideilor, acele idei  pe care Platon le gândeşte ca fiind nenăscute şi nepieritoare. „[…] deşi există numeroase paturi, există o unică idee sau formă  de pat. Cu privire la acest unic pat, făcut de Zeu, poate exista cunoaştere, pe când, privitor la multiplele paturi făcute de tâmplari nu poate exista decât opinie.“ (vol. I, p. 140). Inconsecvenţa pe care o comite aici este că atribuie Zeului, căruia Platon îi acordase doar puterea de a crea lumea după modelul ideilor, capacitatea de a crea ideile însele.

Mai târziu, în capitolul dedicat lui Toma d’Aquino, autorul face o afirmaţie care va nedumeri pe mulţi dintre cititori: „La Toma d’ Aquino întâlnim prea puţin din adevăratul spirit filozofic. El nu caută, precum Socratele platonician, să urmărească firul unei argumentări oriîncotro ar duce acesta. Nu practică o investigaţie al cărei rezultat este cu neputinţă de ştiut dinainte.“ (vol. I, p. 477). Din păcate, dacă ceva e cert este că acest criteriu nu este, în nici un caz, operant, iar dacă ar fi, ar trebui destituiţi din postura de filozof mai mult de trei sferturi dintre ei. Şi oare Socratele platonician nu ştia unde va duce argumentarea sa? C. Noica atrage atenţia că acesta folosea întotdeauna o metodă, maieutica, şi nu rămâne nici o îndoială ca reuşea să conducă discuţie lăsând impresia conlocutorului că, de fapt, nu face asta, ridiculizându-l astfel de nenumărate ori.

În volumul al doilea, consacrat filozofiei moderne, adică răstimpului dintre Renaştere şi până la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, Russell expune succint, la un moment dat, teoriile spinoziste, oferind cititorului câteva fragmente din Etica, lucrare fundamentală pentru înţelegerea filozofiei celui care a avut tristul privilegiu de a fi detestat deopotrivă de creştini şi de evrei. Atunci când vrea să ia o poziţie critică faţă de gândirea lui Spinoza, autorul emite următoarea judecată: „Această metafizică […] este incompatibilă cu logica modernă şi cu metoda ştiinţifică.“ (vol. II, p. 92).   Acest perspectivă nu este singulară, ba mai mult decât atât, ea este o practică des întâlnită la filozoful englez, şi anume obieciul de a folosi o perspectivă modernă atunci când tratează vreun gânditor antic, medieval sau renascentist. Abordările de acest fel nu au darul de a lămuri vreo doctrină filozofică, mai mult decât atât, ele pot fi considerate ca irelevante pentru respectiva teorie. Gândind în acest mod, pierdem orice posibilitate de a intra în intimitatea gândirii respective.

Dacă decizia autorului de a-l introduce pe Byron şi de a nu face loc fenomenologiei prin nici unul dintre reprezentanţii ei în Istoria filozofiei occidentale este sau nu o decizie potrivită — acest lucru îi rămâne cititorului să decidă singur, amintindu-şi mereu de chiar îndemnul lui Russell însuşi: „Când studiem un filozof, atitudinea potrivită nu este nici veneraţia, nici desconsiderarea, ci pentru început un fel de simpatie ipotetică, până când ajungem să simţim cum e să crezi în teoriile lui, şi abia după aceea o reactivare a atitudinii critice, care trebuie să semene pe cât posibil, cu starea de spirit a cuiva care abandonează nişte opinii pe care până atunci le-a împărtăşit  […].“

Casetă tehnică: Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol I şi II, Humanitas, 2005, trad.  rom. D. Stoianovici.

Anunțuri