Noica vorbind despre întruchiparea spiritului

de grupulnoica

de Andrei-Dragoş Giulea

Atunci când Sorin Lavric mi-a propus scrierea unui articol despre Noica într-un limbaj cât mai departe de orice jargon filozofic, m-am gândit să îmi asum o provocare adresată mie însumi, anume aceea de a scrie în termeni cotidieni despre un subiect dificil al filozofiei noiciene, anume spiritul. Subiectul întâmpină, de altfel, anumite dificultăţi de rezolvat în chiar jargonul filozofic noician.

De ce oare tocmai acest subiect? Pentru că, înţeles în articulaţia lui centrală, acesta ne-ar putea oferi o cheie esenţială în înţelegerea generală a filozofiei lui Noica. Articulaţia centrală de care vorbeam ar consta în faptul că spiritul nu poate exista într-o manieră separată de materie, adică de tot ceea ce se constituie în formele materiale care ne înconjoară, ci numai încorporat, întrupat în materie.

Cititorul de azi poate privi deja cu circumspecţie această temă „ceţoasă” care se înrădăcinează în mitologiile secolelor şi chiar mileniilor anterioare. Ce sens mai poate avea pentru omul contemporan termenul de „spirit”? Şi, o dată cu asta, oare nu a întârziat Noica însuşi asupra unei chestiuni realmente vetuste? Mai înţelegem noi astăzi, prin spirit, altceva decât „Duhul (Spiritul) Sfânt”, în context religios, „ştiinţele spiritului”, cu tendinţa de a fi înlocuit de „ştiinţele umaniste” sau o expresie ca „om de spirit”, în context cotidian? Cuvântul este desigur vag şi, de aceea, utilizarea lui deseori evitată.

Utilizarea noiciană poate avea însă o dezlegare plină de sens pentru gândirea modernă. Intâi spiritul trimite, pentru Noica, la gândire, la raţiunea care aşază peste lume reţeaua de sensuri în care trăim zi de zi. In fiecare dimineaţă ne depărtăm de acel obiect numit „pat” şi operăm cu obiecte numite de noi „birou”, „calculator”, „tramvai”, „maşină”, „şosele”; ba, mai mult, noi înşine am modelat aceste obiecte după spiritul nostru obiectivându-l în lucruri precum patul, biroul, calculatorul, tramvaiul, şoselele, oraşele, legile, instituţiile etc. Spiritul uman este astfel ieşit din interioritatea noastră şi întruchipat în obiecte exterioare.

De aceea, căutarea sensului lucrurilor exterioare, în bună tradiţie filozofică germană, trebuie să se facă venind dinspre lucruri înapoi la mintea, gândirea sau spiritul omului care aşază sensuri în lucruri.

Ceea ce Noica descoperă în spiritul omului este că, de fapt, omul, adică noi înşine, vedem lucrurile individuale în asociaţie cu diverse trăsături generale: orice maşina are o culoare, elemente chimice care o constituie, o formă, o marcă etc.. De aici ideea centrală a filozofiei noiciene că totul ne apare ca o articulaţie I-G, adică orice lucru ne este cunoscut ca un individual modelat de unul sau mai multe generaluri. Dinspre general vorbind, un general este întrupat sau întruchipat într-un individual şi nu poate exista în sine, ca o abstracţie goală doar, fără individual. I-G este, prin urmare, articulaţia de care vorbeam mai sus.

Noica nu a făcut nici un secret apoi din faptul că ideea sa se originează în ideea creştină a întrupării Logos-ului divin: „Întruparea (G-I) este centrul lumii noastre. Filozofia e christică. Nu cunosc alt divin decît Isus Christos. El dă şi adevărul istoriei şi pe cel al gîndului speculativ.” (Jurnal de idei, VI [234], p.366.) Ideea încorporării i se pare apoi centrală nu numai filozofiei, ci chiar şi culturii europene: „Căci întruparea, ca şi ridicarea lumescului la esenţă, au loc în toate planurile. Toată cultura noastră e una a revelaţiei, a Fiului, a întrupării. E un fapt istoric că după Hegel cultura europeană a fost – oricît de anticreştine s-au crezut momentele acestea şi oricît de profane au apărut ele – una a întrupării materiei în natură şi viaţă, a întrupării economicului în istorie, a întrupării logos-ului matematic în lucruri. (Şi ce e civilizaţia tehnică, decît una a întrupării? Respectul trupescului, al persoanei ca şi al materiei, face cultura noastră.)” (Povestiri despre om. După o carte a lui Hegel, 1980, p. 244).

Undeva în Jurnal de idei (VI [265], p. 372) mărturisea dorinţa de a scrie o Carte a arheilor: „Cartea arheilor, sau a marilor întruchipări. (Îi spusesem la început doar Cartea arheilor, dar arheii zăbovesc prea mult în lumea lor. Există mari şi mici întruchipări, iar acestea îşi trag statornic viaţa din primele. Sînt una cu ele, pe cînd marile întruchipări sînt legea faţă de care celelalte nu se ivesc decît ca excepţii.) («Legile» lui Socrate din Criton.) Cartea întruchipărilor. Omul e o întruchipare mică. Dar e locul marilor întruchipări. Trec prin el. Transcendentul trece prin eu în transcendental.” Iar în altă parte, tot în Jurnal, o lega de ideea de sacru şi divin nu în sine, ci întrupat, instanţiat: „Cartea mai marilor întruchipări. Despre mai marile întruchipări. Aici e filozofia în μεταξύ, în sacru, în arhei, în înfrîngerea oricărei dualităţi, a bogomilismului. Ca sîngele. Ca Ideea. Ca eternitatea (?) – Nici înafară, nici înăuntru. Ceva e prescris dar nu preexistent (Isus, sacrul).” (Ib., VI [391], p. 396)

Sub semnul temei întâlnirii spiritualului cu materialul trebuie aşezate apoi câteva idei emblematice din gândirea noiciană precum respectul lui pentru ştiinţa contemporană, interesul său pentru reablitarea individualului, sau critica pozitivismului. Ştiinţa este preţuită pentru că discută despre concret, despre realul modelat de legi: „În genere ştiinţa caută azi concretul în timp ce viaţa şi arta prost înţeleasă duc la abstract. [În margine: Abstractul e prost, şi în logică, şi în ştiinţă, şi în artă (spre a nu mai vorbi de teologie) căci exprimă doar mijlocul, drumul între două feluri de concret (cel individual şi cel universal).]” (Ib., II [313], p.135)). Aprecierea merge chiar şi asupra ştiinţei celei mai abstracte prin natura ei, matematica: „Matematicile vorbesc azi despre tot: despre noduri, despre familie (în ea, grup), despre sărut (produsul liber a două grupuri = suma a două figuri închise, lipite într-un singur punct), despre sexul îngerilor. De aceea mă interesează mai mult poate decît filozofia, care şi ea vorbea despre tot (despre imediat, ce eşti, ce este), dar care nu şi-a găsit limba…” (Ib., II [149], pp.78-79; cf. [154] şi [215]).

Tot astfel, sub această idee a spiritualităţii încorporate trebuie înţeles şi efortul său de reabilitare a individualului. Fiind atenţi la caracteristicile generale ale lucrurilor, la legi, statistici şi înregimentări de tot felul, pierdem caracteristicile unice care dau marca sau măsura irepetabilă a unui lucru sau a unei persoane. Atenţia noastră nu mai este acordată felului unic, trecător, dar prim ca importanţă umană în care fiecare fiinţă umană se manifestă, ci trăsăturilor generale care o aseamănă cu celelalte. În Jurnal există câteva fragmente programatice: „În fond ce fac cu ontologia şi logica [lui Hermes, se întreabă Noica – n.n. – A.D.G.]? Fac dreptate individualului.” (Ib., V [283], p. 290). Acelaşi lucru este detaliat la pagina următoare „Aduc reabilitarea individualului. Asta nu înseamnă a efemerului, deci a intervalului oricît de mic, ci a individualului cu măsura lui. «Clipa cea repede», la scara şi măsura omului, trebuie să aibă sens. Totul, de la religie pînă la poezie şi înţelepciunea bunui simţ, a strivit individualul (creştinismul reabilitîndu-l doar cu suportul eternităţii). Logica a venit să consfinţească asta, formalizînd. – Ne-au terorizat generalurile. Teroarea generalurilor goale (gen «grămadă» în teoria mulţimilor). [În margine: Cărţile mele sînt protestul împotriva tiraniei generalurilor.]” (Ib., V [289], p.291). Omul este, bineînţeles, un complex de carne, sânge, sentimente şi idei, dar aceste elemente trebuie privite nu numai din perspectiva claselor, ci şi a complexului unic care este acea persoană umană şi a felului unic în care făptura umană se manifestă, o manifestare importantă pentru că este umană.

Criticile sale privitoare la mecanicism, exactitate şi logicism spun acelaşi lucru şi se subsumează de fapt ideii anterioare: „Riscul teribil al culturii europene e de-a confunda exactitatea cu adevărul.” (Ib., II [310], p.134) Ideea este reluată în fragmentul II [314] şi în VI [331], unde sunt oferite şi cîteva exemple, bunăoară la pagina 383: „E exact: «Cuminţenia pămîntului e o idioată mongoloidă». Dar nu este artisticeşte adevărat.” Din perspectiva exactităţii, orice om are o biografie care îl înscrie într-o epocă, o cultură, română, mongolă, greacă, americană, însă fiecare are ceva al lui, o „marcă spirituală” care, de fapt, e mai importantă pentru formarea şi înţelegerea acelei persoane. Orice om nu este în primul rând un cetăţean, ci o persoană a cărei făptură aduce o manifestare irepetabilă în relaţie cu ceilalţi şi cu sine.

Dintre numeroasele ocurenţe în care putem întâlni diverse exemple de logicism (gândirea specifică logicii lui Ares, adică a înregimentărilor, a clasificărilor, a părţilor şi întregurilor) reiese că acesta este privit ca specie a mecanicismului (e.g.: IV [237], V [132], V [157], V [194], V [232], VI [125] ş.a.). În ambele cazuri marca spirituală este ocultată, nimic nu mai este dincolo de materie şi de formele în care ea se înfăţişează. Vorbind despre formalismele ce impun deformator o „uni-formă” lucrurilor, Noica ne spune că „în loc să modeleze, «deformează» prea des lumea omului, nu numai pe plan teoretic ci şi în cuprinsul istoriei; îl fac pe om să-şi piardă sensurile, limbile, glasurile, venind cu un alt glas, cel al «străinului».” (Scrisori despre logica lui Hermes, p.6).

Nu în ultimul rând, pozitivismul şi mentalitatea pe care acesta o impune lumii sunt o uitare a generalului. Iată una dintre criticile sale cele mai directe: „Pozitivismul clasic pînă la un punct, neopozitivismul în orice caz şi toate formele de acceptare a stărilor de fapt drept ultimă instanţă, nu-şi identifică abaterea [de la modelul ontologic IDG – n.n.] şi consideră «normală» înregistrarea în spirit de exactitate a individualului ca individual, de vreme ce nu există general.” (Devenirea întru fiinţă, p. 298).

În căutările şi devenirea sa, omul raportează totul la propria împlinire spirituală, pentru că vede propria împlinire sub orizontul unui general pe care doreşte să şi-l asume: filozofie, muzică, medicină, fizică, drept etc.. Eul omenesc „are în speţă luciditatea de a se vedea pe sine stînd sub generaluri care se cer realizate prin el, dar pe care el le respinge, din clipa cînd înţelege că ele nu-i împlinesc la nivel superior omenescul. Caută altceva şi este gata să adopte acel sens general care i-ar da măsura proprie.” (Ib., p.288).

Regăsim aici, în domeniul omului, aceeaşi idee a articulaţiei I-G, aici ca una dintre formele spiritului obiectivat, încorporată şi configurând sau modelând un om concret.

Anunțuri