Noica şi Socrate

de grupulnoica

 de Cătălin Buciumeanu

Dacă Noica constituie încă un subiect de discuţie înseamnă că peste el nu se poate trece. Dacă o seamă de oameni se încăpăţânează să discute încă de filosofia lui Noica, şi nu de viaţa lui intimă ori de aşa-zisa colaborare cu sistemul comunist, este pentru că filosofia sa rezistă de departe la orice încercare de a-l centrifuga, fărîmiţînd şi bagatelizând astfel o gândire rectilinie, una dintre puţinele cu adevărat importante.

În fond, de câte tratate de ontologie se poate vorbi astăzi în filosofia românească ?

Trecând peste aceste aspecte, m-am hotărât să aleg o nuanţă a filosofiei sale pe care fiecare dintre noi ar trebui să o regăsească în propria fiinţă, pînă într-atît de intim sîntem legaţi de ea. De aceea, Noica rămâne, pentru mine cel puţin, un filosof al cărui gând depăşeşte simpla teorie, abstracţia goală şi nepăsătoare, răsfrîngîndu-se direct asupra celui ce îi citeşte cărţile. E greu să-l urmăreşti fără să te înfiori la gândul că, uneori, vorbeşte atât de aproape de fiinţa ta. Cu alte cuvinte, ideea lui nu rămâne doar în zenitul rarefiat al lumii, ci lucrează de-a dreptul în individ, în „mediul lui intern“, prin tot ceea ce face acesta. Altfel spus, drumul, traseul unui individ în viaţă, este o întâlnire de tip augustinian în care căutarea se împleteşte cu dinainte-găsitul. Ideea se întrupează în om, iar omul o reprezintă exemplar atunci când întâlnirea este deplină.

Vorbele acestea, aparent atît de obscure, spun un lucru foarte simplu : că viaţa unui om, atunci cînd e să fie descrisă cu ajutorul termenilor lui Noica, nu este nimic altceva decît o „trecere a mediului extern în mediu intern“. Şi nu doar viaţa lui, ci şi moartea.

Să detaliez acest punct de vedere făcînd uz de expresiile lui Noica. Între om şi visul său, adică între individual şi general, se aşterne o cale ce se doreşte a fi străbătută, şi totodată introiectată. Ceea ce nu este încă al meu se afişează în exteriorul fiinţei mele. Acel exterior devine câmpul de luptă al fiecăruia dintre noi. Pe acest teren omul duce bătălia pentru visul său, în fond pentru acel ceva sub  care se aşează de bună voie şi pe care l-ar vrea al său. Dar tot ce face, toate alegerile sale, sunt făcute întru ceva aflat la capătul lucrurilor. Cu fiecare alegere individualul om se determină, îşi conturează fiinţa într-un fel anume specific numai lui. Aşa ajunge ca ceea ce la început se înfăţişa doar vag să-i aparţină acum ]n mod ferm, ba mai mult, să-l configureze din interior. Visul reconstruieşte fiinţa visătoare din interior.  

Poate nu ne-ar prisosi o privire mai atentă asupra acestei teme, şi voi alege ca exemplu un personaj despre care Noica vorbeşte în multe locuri : Socrate. Prin acest exemplu, lucrurile se vor desluşi poate mai bine, iar trecerea mediului extern în mediul intern va prinde mai multă culoare.

Ca oricare alt individual, Socrate îmbracă “uni-forma” morţii. Socrate, om fiind, intră în relaţie cu moartea. Întrucît moartea ţine de soarta fiecăruia din noi, o vom numi-o aşa: generalul-moarte. Cu alte cuvinte, Socrate este cel care până la un moment dat se aşează statistic sub ceea ce îi este hărăzit încă de la început : moartea.

Moartea aparţine fără deosebire fiecăruia dintre noi. Generalul-moarte învăluie statistic o întreagă clasă de indivizi, sfera ei rămânând însă ceva tangenţial şi cumva exterioară. Dar, în cazul lui Socrate, uni-forma morţii va arăta altfel, se va deosebi în chip esenţial de a celorlalţi, determinându-se specific, sfârşind prin a nu mai fi doar ceva tangenţial şi exterior, o simplă contingenţă. Acum, cu bogăţia lui de semnificaţii şi orientări,  generalul-moarte articulează fiinţa individualului Socrate infinit mai amplu. Dacă până la Socrate ideea morţii reprezenta generalul sub incidenţa căruia fiecare se aşeza in-diferent, moartea întruchipând insurmontabilul, cu Socrate (uni)forma impusă din exterior alunecă înlăuntrul individului ca ceva numai al lui, cu nuanţele şi ritmurile socrateităţii. Veşnicia şi necesitatea se vor arăta dinlăuntru.

Propoziţia „Socrate e muritor cu pozitivul condiţiei de muritor”,(Scrisori despre logica lui Hermes, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 407) arată cum individualul îşi asumă condiţia sa, proiectează din sine ceea ce până atunci îi era doar o determinaţie negativă, o determinaţie faţă de care nu există optiune: moartea n-o poţi alege sau nu.

Ei bine, cu Socrate, moartea va arăta altfel. Individualul aduce la sine determinaţiile generalului, se pregăteşte şi în final se aşează întru acel ceva ce-i este imanent. Conştiinţa morţii  deschide un nou orizont, orizont ce se arată acum specificat prin feluritele determinaţii ale generalului-moarte.

Pregătirea pentru moarte pretinde individualului să dea un nou sens generalului, ea presupune articularea interioară a oricărui efort întru moarte. Articulaţiile fiind determinaţiile intime sugerate de generalul-moarte, ele vor constitui scheletul intern, mediul intern configurat acum de mediul extern.

Cu Socrate – va spune Noica – se creează un “câmp logic”. Adică o tensiune de tip interior–exterior. Astfel exteriorul alunecă în interiorul individualului, tot aşa cum interiorul alunecă spre exterior – în generalul moarte. Deschiderea individualului către ceea ce-i este punct zenital, este la fel de importantă ca închiderea generalului în orizontul limitat al individualului. Cu deschiderea sa individualul va întâlni închiderea generalului, în felul acesta  generalul şi individualul îşi vor schimba unul altuia – existenţa. Noutatea pe care fiecare o aduce cu sine va face ca relaţia, din contingentă cum era, să devină necesară. Individualul va defini “exemplar” cu fiinţa lui generalul, tot aşa cum generalul va contura într-un mod specific – individualul. Cu Socrate determinaţiile individualului nu vor mai sta sub categoria  întâmplătorului, ele vor îmbrăca cu necesitate haina generalului, orientate fiind acum de ceea ce până atunci părea doar o nălucă, şi anume principiul ordonator al oricăror viitoare determinări.

Numai exteriorul este în măsură, acum, să articuleze interiorul. Numai moartea îi va desluşi lui Socrate calea devenirii bune. Ordinea generalului va deveni necesară determinaţiilor contingente ale individualului. Cu exteriorul, interiorul se va aşeza  pe un nou drum. Relaţia exteriorului cu interiorul va arată altfel. Generalul şi individualul, moartea şi Socrate, se vor învălui reciproc într-o rânduială nouă a devenirii întru ceva mai înalt  şi infinit mai articulat.

Cuvintele „Socrate se pregăteşte pentru moarte“ (Ibidem, p. 427) se referă la individualul înscris pe o traiectorie ce trece dincolo, dincolo de statistic. Socrate nu va mai  „umple locul gol al unei variabile, ci va denumii variaţia însăşi”(pp. 427–428). Cu generalul preluat în intimitatea sa, individualul „va intra în variate raporturi cu sine”.

Acesta este locul în care se joacă miza fiinţei: în spaţiul strâns dintre individual şi general, în spaţiul intimităţii, în timp ce diversul raporturilor dă seama de modelul fiinţei, de posibila împlinire a modelului ontologic.

Anunțuri