Libertate şi moarte

de grupulnoica

 de Paul Gabriel Sandu

Prin lucrarea sa, Moartea. Eseu despre finitudine, Françoise Dastur propune unui public mai degrabă nespecialist o serie de interogaţii cu privire la finitudine şi la fenomenul morţii, interogaţii ce se cristalizează sub forma unor răspunsuri oferite de mari gânditori asupra cărora întârzie atenţia autoarei. Încercarea de a gândi moartea, mai ales propria moarte, este o încercare de a cărei dificultate dă mărturie, întâia oară, strigătul milenar al lui Ghiligameş: ,,A murit prietenul meu, Enkidu, cu care ucideam lei!”, iar apoi o întreagă istorie a gândirii. Ea rezidă în aceea că, parafrazându-l pe Heidegger, ceea ce ne este cel mai aproape, ne e în fapt cel mai departe. Acesta este poate motivul pentru care, de-a lungul unei întregi tradiţii filosofice, moartea a fost privită ca un fenomen exterior vieţii, cu neputinţă de experimentat, aşa cum era gândit de Epicur, cel care afirma: ,,cât timp noi existăm, moartea nu este, iar atunci când moartea vine, noi nu mai suntem; prin urmare ea nu este nimic pentru noi.” (p. 22).

          O altă raportare faţă de moarte, poate una mai autentică decât cea epicureană, prinde chip deodată cu naşterea filosofiei ca ,,mod de gândire determinat”, deodată cu filosofia platoniciană. În celebrul său dialog în care înfătişează moartea lui Socrate, Platon ne lasă să înţelegem filosofarea asemenea unei morţi metaforice, de vreme ce ,,ea propune separarea de natura coruptibilă a corpului şi ieşirea în afara timpului către atemporalitatea ideii”(p. 39). Prin filosofie, moartea nu mai este acum negată, şi astfel trecută sub tăcere, ci întreaga viaţă trebuie să ia forma unei pregătiri pentru actul final, să devină astfel o ,,premergere întru moarte”.

Un alt filosof asupra căruia autoarea întârzie câteva momente este Hegel, filosof pentru care omul trebuie să devină, ca şi la Platon, ,,un mort viu”, de vreme ce ,,tocmai această capacitate de a muri este fundamentul libertăţii sale” (p. 44). Pentru acelaşi filosof, ,,moartea este aşadar ceva care trebuie realizat, făcut să survină în lume” (p. 49), fiind astfel gândită nu ca un fenomen exterior şi indiferent vieţii, ci ca unul care este în măsură să o confirme şi să o instituie pe aceasta, oferindu-i omului libertatea.

Deodată cu Heidegger însă, problema morţii ia chipul unei relaţii speciale pe care fiecare dintre noi îl are cu propria sa moarte. Dasein-ul (termenul filosofic ce stă în locul celui de om) este ,,fiinţă întru moarte” (p. 63). Ca Dasein, ca fiinţă ek-statică, alcătuită mai mult din posibil decât din real, Dasein-ul autentic se rapoprtează la propria sa moarte ca la o posibilitate ultimă, o posibilitate a imposibilităţii de a mai fi Dasein. Moartea este aşadar ,,o posibilitate pe care Dasein-ul o are de asumat, […], o posibilitate ce îl aduce la totalitatea propriei sale fiinţe” (pp. 78, 79). În starea neautentică a Dasein-ului cotidian, morţii îi este consacrată o privire considerativă, fiind percepută ca un fenomen ce nu se întâmplă decât celorlalţi şi nu (încă) nouă. Posibilitatea ca moartea să survină în orice clipă este obturată în cotidianitate, şi este astfel ratată. Singurul mod în care faptul de a fi întru moarte poate sta sub semnul autenticului, este acela prin care morţii îi este sesizat ,,caracterul ei de pură posibilitate , fără a căuta să dispună de ea sau să o realizeze” (p. 82).    

Trecerea de la neautenticitate la autenticitate în ceea ce priveşte raportarea la fenomenul morţii se poate produce graţie angoasei, acea situare afectivă care are în fenomenologia heideggeriană un statul special. Ea diferă în mod esenţial de frică, prin aceea că nu se manifestă faţă de ceva din lume, determinat, ci induce sentimentul unei ,,stranietăţi desăvârşite”, punând Dasein-ul faţă în faţă cu faptul de a fi aruncat întru moarte. Prin angoasă întreaga lume a Dasein-ului este suprimată, şi în urma ei nu mai rămâne decât nimicul, al cărui chelar nu este nimeni altcineva decât Dasein-ul. Din abisurile acestui gol izbucneşte râsul ca eliberare faţă de apăsătorul, mereu acelaşi mâine al cotidianităţii, sentimentul de greutate al vieţii îndelung analizat de Heidegger fiind suprimat.

 Nu se poate încheia cu alte cuvinte decât cu cele ale lui Heidegger, filosoful care afirma că ,,fenomenul morţii este un fenomen al vieţii”. Astfel fiind, ignorarea sau căderea în uitare a celui dintâi conduce la o imposibilitate de a-l asuma pe cel din urmă. Însă atunci când adoptă o atitudine autentică faţă de moarte, omul refuză să mai creadă în posibilitatea de a trişa sau de a o neutraliza. Orice existenţă autentică, şi care se împlineşte ca ,,libertate întru moarte”, este una în orizontul morţii, sub stăpânirea ei de fiecare clipă. Şi nici n-ar putea fi altfel, de vreme ce moartea este ,,<stăpânul absolut> şi în privinţa căreia […] nu e cu putinţă nici o suprimare.” (p. 84).

  

Casetă tehnică: Francoise Dastur, Moartea. Eseu despre finitudine, Ed. Humanitas, Bucureşti 2006, trad. Rom. Sabin Borş, pp.116.

 

Anunțuri