Filosofia ca încercare de dumirire

de grupulnoica

de Victor Gelan

Atunci când citeşti chiar şi numai cateva pagini scrise de Alexandru Dragomir nu poate să nu te surprindă un lucru: felul în care autorul tratează problemele abordate. Ceea ce surprinde este, pe de o parte, specificul multora din temele abordate iar, pe de altă parte, modalitatea însăşi de abordare a acestor teme.

          Cine s-ar aştepta să descopere în scrierile lui Dragomir numai problematici „majore” şi „grave” ale filosofiei, cu alte cuvinte teme consacrate ale tradiţiei filosofice, ar putea fi încercat de o oarecare dezamăgire.  Dar dacă va avea răbdarea şi motivaţia să meargă mai departe în aprofundarea gândurilor autorului, va descoperi că modul specific de abordare (de „atac”) al diverselor teme se învecinează, sub diverse aspecte, cu marile probleme ale filosofiei.

Neaşteptatul de care se poate „lovi” cititorul în parcurgerea scrierilor dragomiriene vine, în parte, (în cooncordanţă cu cele discutate mai sus) din faptul că unele dintre cele mai banale şi familiare probleme ale vieţii de zi cu zi sunt tratate cu o demnitate asemănătoare cu cea a marilor probleme filosofice, acordîndu-li-se o importanţă cel puţin egală (dacă nu, uneori chiar mai mare).

Astfel, problemele vieţii cotidiene, problemele lumii în care trăieşti, ale propriei tale lumi, problemele cele mai trecute cu vederea (adică problemele neproblematice) ajung să constituie veritabile probleme filosofice ce merită sau chiar trebuie să fie în mod necesar abordate. „Filosofia e gândirea capcanei în care trăim” spune la un moment dat Dragomir.[1]

În legură cu această „capcană” apare nevoia de-a te dumiri. A gândi capcana şi a încerca să o înţelegi (dar înarmat cu instrumentele filosofice corespunzoare şi cu o cât mai bună legătură la sursă – ceea ce au gândit filosofii dinaintea ta), a te lămuri în privinţa ei înseamnă pentru Dragomir a face filosofie: „Eu vreau să mă lămuresc cu lumea mea. Asta se cheamă a face filosofie.”[2]

O astfel de încercare a gândirii filosofice ne trimite la anumite caracteristici specifice modului de tratare pe care Alexandru Dragomir îl cultivă  în abordarea diverselor problematici. O astfel de caracteristică  se evidenţiază prin aceea că nu se pleacă de la încercarea de a construi un sistem sau de a umple  vreo schemă conceptuală dinainte gândită, ci de la îcercarea de a gândi onest, de a înţelege, de la încercarea de-a te dumiri.

Dar a înţelege ce? A te dumiri în legatură cu ce? Am spus-o deja mai sus: a înţelege viaţa, a înţelege lumea în care trăieşti, a te înţelege în ultimă instanţă pe tine însuţi (pe tine însuţi în raport cu cele din jurul tău – cu lucrurile ce te înconjoară, în raport cu ceilalţi asemenea ţie şi în raport cu tine însuţi). Dacă a face filosofie înseamnă a gândi astfel de probleme, atunci ce înseamnă a gândi? se întreabă Dragomir. Ce înseamnă a gândi filosofic ne întrebăm noi aşadar? Iar răspunsul nu întârzie să apară: a gândi înseamnă a fi capabil, după ce te-ai luptat cu gândurile altora, să revii la tine însuţi cu gândurile lor cu tot; să poţi gândi pe cont propriu după ce ai trecut prin gândurile celorlalţi, să poţi să-ţi retragi apele la tine însuţi (dar nu oricum, ci îmbogăţite) după ce le-ai revărsat pe tâmurile gândirii celorlalţi, după cum ar zice Noica.

Punctul de plecare eşti, prin urmare, tu însuţi. Râmîne să ne întrebăm atunci: care este însă punctul de sosire, destinaţia? Există oare ceva de genul unei destinaţii? Există vreo destinaţie dinainte stabilită, vreo destinaţie unde trebuie în mod necesar să ajungi?

Nu. În încercarea proprie de a înţelege, de a te dumiri nu există un punct fix la care trebuie să ajungi, un punct dinainte stabilit şi în vederea căruia se vor îndrepta ulterior toate eforturile tale. Nu incerci cu, alte cuvinte, să faci ca o schemă de gândire sau un anumit model „să ţină”, ci încerci să vezi dacă ceea ce gândeşti tu (modul în care înţelegi tu lucrurile) chiar „ţine”.

          Acest mod de a proceda poate foarte bine fi asemănat cu modelul Savantului şi Poetului ce apare în filosofia lui Mihai Şora.[3] Savantul este cel care ştie unde va ajunge din chiar capul locului, chiar dinainte de a porni la drum iar Poetul este cel care nu ştie unde va ajunge în mod exact, dar ştie că undeva va ajunge şi, mai mult, ştie că trebuie să ajungă undeva. Unde ştie din start unde va ajunge şi nu-i rămâne decât să-şi desfăşoare ulterior paşii şi să înţeleagă totul din această perspectivă, celălalt înţelege pe măsură ce parcurge drumul şi ajunge la un punct fix pe măsură ce înţelege.

Modalitatea de a „ataca” problemele în stil dragomirian trimite în mod clar la tipul de demers fenomenologic care presupune în primul rând o justificare (cu rol de fundare) factică iar apoi o fundamentare ontologică. Dragomir ajunge la aceasta din urmă pornind, cel mai adesea, de la cea dintâi. Această modalitate de abordare filosofică te face parcă să accepţi fără rest şi deci să subscrii la remarca făcută de Husserl la un moment dat[4]: „Nicht von den Philosophien, sondern von den Sachen und Problemen muss der Antrieb zur Forschung ausgehen.”[5]

           Încercarea de dumirire pe care o trăieşte Alexandru Dragomir este o încercare proprie, în cel mai înalt grad intimă, o încercare realizată în singurătate. Dar o asemenea încercare se poate realiza şi în comuniune cu cei din jurul tău. Această încercare de a-l dumiri pe cel de lângă tine, pe celălalt, este de fapt o împreună-lucrare. Dumirindu-l pe celălalt, te dumireşti din nou pe tine însuţi. Cu alte cuvinte, te re-dumireşti, adică te dumireşti din perspectiva unui alt unghi din care nu ai avut până atunci şansa sau ocazia să priveşti. Această împreună-lucrare, care este dumirirea, este o trăire a spiritului purtată între cei ce participă la ea.

Această extraordinară putere de revelare a aşa-zisei dumiriri este ceea ce înţelegea Alexandru Dragomir prin filosofie. A înţelege lumea în care trăieşti şi a gândi, a te dumiri, prin urmare, ar fi ceea ce nu numai că trimite în mod direct la cea mai profundă problematică filozofică, ci în aceasta constă însăşi filosofia.


[1] Dragomir, Alexandru, Crase banalităţi metafizice, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 79.

[2] Dragomir, Alexandru, Op. cit., p. 80.

[3] Şora Mihai, A fi, a face, a avea, Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp.10/11, 39/40, 67/68, în mod special 95/96. şi Sarea pământului, Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp. 147/148.

[4] În 1911.

[5] Nu de la filosofii, ci de la fapte şi probleme trebuie să pornească imboldul spre cercetare; în Husserl, E., Conferinţe pariziene, Paideia, Bucureşti, 1999.

Anunțuri