Fiinţa în timp la Alexandru Dragomir

de grupulnoica

de Ana Petrache

“Ceea ce face dintr-un om un filosof e necontenita prezenţa mută a problemei lumii.“(Al. Dragomir)

Pe planul filosofiei adeseori reţii o idee pentru că ea se leagă de o întâmplare, de un eveniment al vieţii tale pe care îl poţi povesti şi a cărui morală este ideea. O întâmplare a fost şi întâlnirea mea cu gândurile lui Alexandru Dragomir. Eram studentă în anul I la una din facultăţile umaniste ale Universităţii Bucureşti şi la sugestia unui coleg, care făcea in paralel şi Facultatea de Filozofie am ajuns la cursurile lui Gabriel Liiceanu, despre Heidegger. O altă întâmplare a făcut să fiu prezentă la curs în ziua în care Liiceanu a venit în faţa studenţilor şi le-a spus: azi a murit Alexandru Dragomir si de aceea azi nu vom face Heiddeger, ci voi ţine un curs în memoria acestui om. Moartea sa, singura certitudine pe care o avem asupra viitorului, aşa cum însuşi Dragomir spune, a fost întâmplarea care mi l-a relevat pe acest gânditor.

În limbaj comun întâmplarea este un fapt divers, în limbaj filosofic întâmplarea este ceea ce se opune necesarului, ea stă sub semnul posibilului. Punând întrebarea: „ce este întâmplarea?” intrăm în gândirea lui Alexandru Dragomir, care observă că avem o situaţie paradoxală, „ce este” vizează esenţa, ceea ce e necesar, în timp ce întâmplarea se referă tocmai la opusul esenţei. Deci şi neesenţialul conţine în sine ceva esenţial: de a fi neesenţial.

Moartea apare în scrierile lui Dragomir în cadrul reflexiei despre timp, căci ea este ceea ce anunţă încheierea curgerii timpului. Departe de a fi interpretată în felul cioranian, moartea nu este într-un raport de excludere cu viaţa, ci de limitare. Iar ceea ce le leagă este ceea ce Heiddger numea „fiinţa întru moarte“, faptul că omul cât trăieşte este conştient că va muri.

Dar curgerea timpului este pentru Dragomir mai importantă decât moartea, care apare firesc, ca oprirea acestei curgeri. Am putea spune că timpul este unul dintre conceptele cheie ale gândurilor sale, căci toate stau sub curgerea lui, până şi desfăşurarea gândului.

Nu poţi să gândeşti prezentul, ci doar trecutul foarte apropiat. În momentul formulării gândului despre ceva prezent, deja ceea ce a fost prezent a devenit trecut şi gânditorul este în contratimp cu gândul lui despre prezent, ce secondează prezentul şi e trecut. Dar cum nu poţi să gândeşti prezentul nu poţi să gândeşti coerent nici trecutul. Atunci când spui: „ trecutul este ceea ce numai este” are loc o contradicţie, cum e posibil ca ceva să fie ceea ce nu este? Cu atât mai mult despre viitor, care este necunoscutul, despre care nu avem cum să ştim, nu se poate spune că este. Mai grav, dat fiind acest statut ontologic al viitorului, critica lui Hume asupra cauzei şi a efectului poate fi extinsă asupra a tot ceea ce va să vină. Această poveste a timpului şi a desfăşurării sale este ceea ce mi-a atras atenţia în Caietele timpului.

În aceste condiţii în care prezentul este „a fi“ şi „a fi“este prezentul, dar în care prezentul nu poate fi gândit, soluţia pe care o putem imagina pentru a ieşi din aporia descrisă este prezentul constant, eternul, fiinţa parmenidiană despre care putem spune şi din prisma ideilor de mai sus că e justificată identificarea fiinţei cu gândirea. Nu mă contrazic cu ceea ce am spus mai sus, căci acolo era vorba de posibilitatea gândirii în existenţă şi nu în fiinţă. Pot deplânge doar din nou alegerea aceluiaşi verb „a fi” atât pentru a exprima existenţa cât şi fiinţa. Problematică este însă ieşirea din timp şi astfel omului îi rămâne încercarea de a modifica întrebarea „ce este”. Trebuie spus că lui Dragomir nu i se pare relevantă distincţia clasică între „a fi” folosit drept copulă şi „a fi” folosit pentru a arăta apartenenţa la fiinţă şi existenţă.

Tot legată de timp este şi orice încercare de cunoaştere pe care omul o face. Lumea prezentă, spune Dragomir, este alcătuită din trecutul fiecărei particule elementare, apoi procesul de cunoaştere presupune experienţa, legată de trecut prin esenţa ei.

O altă idee la care poate fi preluată de la Dragomir, mai ales de cercetătorii din domeniul filosofiei minţii, care încearcă să găsească o teorie satisfăcătoare asupra naturii conştiinţei, este vizualizarea acesteia în timp, ca fiind suma momentelor trecute la care se adaugă conştientizarea momentului prezent. Aceasta este experienţa subiectivă ireductibilă, qualia, pe care fiecare dintre noi o are şi care face ca conştiinţa şi conştientizarea mea să fie ale mele, cu accentul pe pronumele personale. Ceea ce mi se pare important în această viziune este imposibilitatea de a despărţi conştientizarea de conştiinţă, prima e doar un fapt al prezentului, care nelegată de trecutul altor conştientizări, e pierdută în neant o dată cu clipa trecută. A doua, conştiinţa, care nu are un sens moral aici, e deci o construcţie temporală a eu-lui, care pentru Dragomir este „existenţa transcendentală a trecutului”.

Aici revenim la caracterul ambiguu al trecutului care nu mai este, pentru că este un alt moment decât prezentul, care singur este, dar dintr-o anumită perspectivă trecutul este, pentru că ducem cu noi trecutul nostru în conştiinţă. Tot în ambiguitate este şi faptul că trecutul este al nostru, în sensul că e în conştiinţele noastre individuale, dar nu e al nostru, pentru că de o parte nu este, pe de alta nu este al nostru pentru că nu depinde de noi( atunci când a depins nu era trecut, ci prezent). Aceeaşi ambiguitate este de găsit şi atunci când ne referim la viaţa noastră, care este a noastră pentru că ne dată nouă, şi o purtăm în noi, chiar dacă vine din afara noastră şi ne e luată tot aşa.

Acest raport între noi şi ceea ce e în afara noastră, care descrie raportarea conştiinţei la lume, ne poate aduce aminte de Noica cu contradicţia lui unilaterală: eul contrazice lumea pentru că e altceva decât exteriorul, lumea în schimb nu contrazice eul, căci îl cuprinde. Nu vreau să spun că unul dintre filosofi s-ar fi inspirat de la celălalt, ci doar că în discuţiilor lor prieteneşti, nemulţumirea în faţa disjuncţiilor exclusive era un punct comun. Oricum modalitatea de a depăşi astfel de binoame era diferită pe de o parte într-un sistem bine închegat, uneori chiar excesiv, cu raporturi clare între general şi individual şi între temă şi antitemă, la Noica şi pintr-o analiza fenomenologică nesistematizată la Dragomir.

Nesistematicul este explicabil prin faptul că scrierile nu au fost sortite publicării, prezentării în faţa alter-ului. Scrierile lui sunt încercări de a înţelege lumea prin filozofie, fără pretenţii academice, fără dorinţa creării unui sistem. Dar prin însăşi acest caracter al lor sunt vii, speciale, arătând că filosofia nu e doar o disciplină academică abstractă, fără legătură cu viaţa, ci este chiar încercare de a înţelege lumea.

Anunțuri