Dragomir despre Noica

de grupulnoica

de Sorin Lavric

În primăvara anului 1999, într-o vreme cînd mă străduiam să înţeleg ce se întîmplase cu Noica în perioada interbelică şi cînd, lămurit în privinţa distorsiunii propagandistice ce plana asupra intelectualilor legionari, mă feream să mai citesc cărţi şi căutam în schimb să găsesc martori vii ai acelor ani, în acea primăvară profesorul Sorin Vieru m-a introdus în casa lui Alexandru Dragomir. Am întins mîna unui bărbat scund, extrem de slab, cu o faţă prelungă, brăzdată de riduri, şi cu un păr alb, des, repezit în sus într-o creastă ridicată vertical pe frunte. Un facies alcătuit numai din muchii şi unghiuri ascuţie, fără nici o rotunjime sau netezime. Nasul coroiat şi privirea strălucind de un licăr sarcastic îmi dădeau impresia că mă aflu în faţa unui bătrîn neaşteptat de mucalit, a cărui umoare ironică răzbătea din plin pe un chip uscat, fără carne, al cărui profil aducea în chip izbitor cu cel al unui corb. Sau, mai bine spus, cu cel al unei coţofene. Pur şi simplu asta era impresia pe care mi-o dădea acest om: o pasăre zîmbind tot timpul şi iradiind în jur un aer de un cinism vitriolant.

Iar trăsătura cea mai surprinzătoare a acestui bătrîn stătea în lumina pe care zîmbetul i-o arunca pe faţă, un zîmbet ce-i subţia şi mai mult chipul, accentuîndu-i curbura nasului şi împingîndu-i colţurile gurii undeva în spate şi în sus, pînă aproape de arcadele pomeţilor, într-o mişcare de balans tegumentar ce împrumuta figurii sale lumina impresionantă a unui spirit mefistofelic. Dragomir avea ceva drăcesc în alură, ceva tulburător şi totodată neliniştitor, un fel de încordare ce venea dinăuntru şi căuta să prindă expresie pe un chip ce parcă nu a ar fi fost făcut să o primească, de aici senzaţia de tensiune reprimată şi înăbuşită în sine, dar o tensiune eminamente rece, fără dram de patimă sau de reverberaţie emotivă: un ghiuj mustăcind drăceşte sub neastîmpărul unei gîndiri ce îşi pierduse virtutea sensibilităţii. Un om al cărui umor perpetuu împiedica pătrunderea oricărei priviri indiscrete într-o intimitate ce se zăvorîse pe veci în sine. Dragomir glumea mereu, adică se ferea mereu, părînd un om a cărui mască de bonomie voioasă ascundea laturi pe care nu le poate ascunde altora decît aşa, prin ironie. Vorbea uşor şi fără poticneli, cu fraze scurte şi seci, împănate de expresii străine, şi, deşi nu avea căldură în expresie, era un vorbitor ale cărui cuvinte le puteai asculta cu plăcere ore întregi.

Dragomir mi-a vorbit atunci de Noica aşa cum îl cunoscuse în anii interbelici. Îi reproduc cuvintele după notiţele pe care mi-a dat voie să le iau în timp ce-l ascultam: „Pe Noica l-am cunoscut în 1935 la Facultatea de Filozofie, între noi fiind o diferenţă de 7 ani. Nu pare mult, dar la vîrsta aceea era foarte mult. Pe măsura ce deceniile au trecut, diferenţa aceasta s-a tasat, dar atunci, în studenţie, decalajul de etate mă făcea să-l privesc pe Noica ca pe un intelectual la al cărui statut nu puteam emite pretenţii. Dinu era deja quelquun, nu o figură de prim-plan, dar totuşi era cineva. Tocmai de aceea m-a răscolit francheţea cu care mi s-a adresat de prima oară: «Îmi dai voie să-ţi spun Sănduc?» Era un aristocrat sadea, îmbrăcîndu-se ireproşabil, dar fără nici o preocupare de gust şi fără nici o dorinţă de a-şi marca distincţia. Aristocraţia română interbelică era în cea mai mare parte a ei de origine fanariotă, fiind o lume vlăguită şi totuşi plină de strălucire. În ea nu puteai pătrunde decît dacă erai un prinţ spiritual sau dacă erai bogat. Făcînd parte din ea prin naştere, Noica fusese scutit de dorinţa de parvenire.

Ca om, făcea pe timidul, dar nu era timid. În schimb, avea ceva onctuos şi ipocrit în înfăţişare, un fel de curtoazie flegmatică şi senină. Era lipsit de orice morgă şi de orice înclinaţie spre snobism, ba chiar făcea impresia unuia care vrea să-şi estompeze obîrşia, îmbrăcîndu-se cît mai şters şi mai puţin izbitor. Numai că nu putea, distincţia lui fiind mai curînd constituţională decît vestimentară. Lucrurile acestea sînt greu de înţeles astăzi, cînd Bucureştiul a fost nivelat în materie de gusturi, moravuri şi diferenţe sociale. Dar atunci, stratificarea societăţii bucureştene era un dat inexorabil, iar una din mărcile stratificării stătea în moda vestimentaţiei, geschweige denn[1] statutul, vîrsta şi prestigiul fiecăruia dintre noi. Or Dinu, spre deosebire de noi, era os domnesc, din casta ăstora care au astăzi nume de străzi. Era îmbrăcat întotdeauna după moda actuală din Paris, nefiind niciodată expus riscului umilitor de a se îmbrăca după moda de ieri. În interbelic, moda de ieri era cea mai rea, cea mai declasantă. Dacă te îmbrăcai după moda de acum cinci ani era în regulă, dar ferească sfîntul să te fi îmbrăcat după moda de ieri, erai privit ca un paria. Cioran, de pildă, era complet anacronic în materie de vestimentaţie, ba chiar trăia un fel de voluptate atunci cînd se răzvrătea, prin purtarea unor haine cît mai demodate, împotriva tiraniei modei bucureştene. Şi el şi eu, veniţi din Ardeal, am trăit complexul provincialilor picaţi în Bucureşti. Am fi vrut să fim cineva, dar, hélas, ne era greu să ne adaptăm.

Dinu, în schimb, era aici chez-soi, şi dacă n-ar fi avut afurisita aia de fire ascetică, şi-ar fi putut petrece viaţa din amor în amor şi din dineu în dineu. Cînd l-am cunoscut, Dinu publica regulat în Vremea şi se mişca într-un grup de prieteni cu profil de castă. Nu era băgăreţ, nu vorbea despre sine, era greu să-l scoţi din pepeni, pe scurt era băiatul bun par excellence. Nu dărîma socluri şi nu era revoluţionar. Era original mai curînd, dar nu revoluţionar. Îi plăceau cucoanele, dar putea şi fără ele. Cînd mă găsea stînd la o terasă în anturajul mademoiselelor din epocă, Dinu le saluta ireproşabil cu un «Sărut-mîna, domnişoarelor!», după care se apleca la urechea mea: «Sănduc, lasă scrumbiile astea, şi hai repede la Ateneu că vorbeşte Nae!» Aşa era Noica, incapabil de a înţelege ceva din rostul femeilor. Le privea ca pe o anexă a speciei umane, din partea cărora nu te puteai aştepta decît la bătăi de cap. Pe Wendy, o femeie urîtă, slabă şi lustlos,[2] a ales-o ca să scape de celelalte. Nici proprii copii nu au fost o prezenţă în viaţa lui, deşi îi iubea în felul lui.

Lumea filozofică în care ne mişcam noi atunci avea drept corifeu intangibil pe Nae Ionescu. Mi-e cu neputinţă să te fac să înţelegi ce influenţă avea Nae în acea vreme. Era o personalitate strivitoare şi fascinantă, cu o forţă aproape hipnotică de însufleţire a tinerilor. Vorbele lui erau purtate din gură în gură, fiind comentate săptămîni la rînd după ce fuseseră rostite. Avea naturaliter o inteligenţă demonică, a cărei putere de convingere ţinea de forţa lui de sugestionare afectivă, nu de argumentele logice. Eu l-am audiat doar de cîteva ori şi, cu toate că nu am trăit vraja căruia îi căzuse pradă Noica, am simţit imediat forţa acestui profesor. L-am văzut cum a intrat odată în amfiteatru, tăcînd cîteva minute şi privindu-ne fix, cu sprîncenele acelea arcuite ameninţător, ca apoi să ne spună: «Voi sînteţi studenţi, aşadar trebuie să citiţi! Eu sînt profesor, eu nu mai citesc!» Vorba asta a făcut înconjurul facultăţii, aducîndu-l la disperare pe Negulescu, rivalul lui Nae. Acum, judecîndu-l pe Nae après le déluge, cred că a avut o influenţă malefică, chiar şi numai pentru modelul pe care l-a întruchipat în ochii tinerilor. Fără Nae, Noica nu ar fi putut să scrie un articol precum Antigona şi cetatea, în care spunea ceva de genul «mai bine să piară Ardealul decît Legiunea». I-am cerut imediat socoteală, iar Dinu a ridicat din umeri spunîndu-mi că, oricît s-ar strădui, ştie că nu poate să explice unui ardelean ca mine, care nu vede dincolo de Ardealul lui, de ce Legiunea, condusă de amintirea unui mort, e simbolul unei renaşteri româneşti căreia merită să-i jertfeşti totul. Atunci am simţit pentru prima dată că în Noica se ascunde un resort periculos pe care e bine să nu-l zgîndăreşti, asta dacă vrei să-i rămîi prieten. În martie 40 pe Calea Victoriei, am văzut trecînd carul mortuar al lui Nae. O mare de lume îl urma, iar alături de car, păşea cel mai apropiat discipol: Mircea Vulcănescu. Mircea era piesa culturală cea mai grea din noua generaţie. Ceilalţi erau scribălăi şi atît, dar Mircea era altceva, cu mult peste toţi, peste Eliade, Cioran, Comarnescu sau Sebastian.

Cînd a trebuit să mă întorc în ţară de la Freiburg, asta din cauza mobilizării impuse de război, l-am găsit pe Noica metamorfozat. Dar cum veneam dintr-o Germanie nazistă, nu am perceput schimbarea lui Noica ca fiind una izbitoare, deşi era. Iar pînă în ‘44 întîlnirile mele cu el au fost sporadice şi întîmplătoare, abia după aceea apropiindu-ne tot mai mult prin seminariile filozofice pe care Noica le găzduia în casa lui din pădurea Andronache. Casa şi-o construise în timpul războiului şi acolo ne poftea pe mine, pe Mircea Vulcănescu, Mihail Rădulescu, Arşavir Acterian sau Adina Casassovici. Programul întîlnirilor îl fixa Noica, şi tot el deschidea întîlnirile cîntînd la armonium o piesă de Bach. Apoi se recitau cîteva poezii din Rilke, urma o expunere filozofică a unuia dintre noi şi ziua se încheia cu discuţiuni colaterale. Era şi mult cuconet acolo, de stofă bună. Şcoala asta nu a durat mult, fiindcă în 48 lucrurile se împuţiseră deja rău, iar din 49 Noica a fost dus la Cîmpulung. Un an de zile după aceea am corespondat cu Noica, dar pentru că insista să mă duc la Cîmpulung la întrunirile lui filozofice, am hotărît să rup legătura cu el.

Gîndeşte-te că în 48–‘58 România era o ţară în care era suspect să mergi pe stradă cu pălărie, să porţi ochelari sau să-ţi laşi barbă. Atunci a intrat în toţi o frică de care nu am scăpat nici astăzi. Ei bine, în perioada aceea, Noica nu găsise altceva mai bun de făcut decît să-şi continue visul unei şcoli filozofice. „E naiv sau e nebun?“ mă întrebam singur, şi atunci, de teama puşcăriei, am luat hotărărea să nu mai comunic cu el. Noica nu îşi dădea seama că ceea ce făcea la Cîmpulung era sinucidere curată, dovadă că eu am fost printre puţinii care nu au făcut puşcărie. La ieşirea din închisoare, Noica m-a căutat în Bucureşti, dar am refuzat să-l văd. Nu puteam să-l iert pentru că băgase atîţia la zdup, şi nu puteam să-i iert că nu arsese scrisorile lui Mihai Rădulescu, din cauza cărora omul acesta nu a mai apucat libertatea. Am refuzat să-i dau Vorsokratiker lui Diels, şi am primit de la el o scrisoare de răspuns în care, plin de indignare, îmi reproşa: «N-aş fi crezut că un intelectual poate refuza un alt intelectual cu o carte!» Ce a urmat după aceea ştii şi tu. S-a retras la Păltiniş unde a reuşit să facă ceea ce visase toată viaţa. Şi acolo nu s-a jucat de-a schimnicul, tot ce a făcut acolo c’était du vrai! L-am întrebat odată, prin ‘78–79  dacă nu mă înşel, de ce s-a retras acolo. «Ca să nu fiu tracasat şi ca să scap de ei!» Înţelege tu singur cine erau «ei».

De fapt Noica s-a retras ca să-şi scrie cărţile. Era obsedat de cărţile lui, pe care nu apucase încă să le scrie. Oricine îl împiedica să scrie era taxat drept duşman şi ocolit fără milă. Nu era vorba de orgoliu, ci de credinţa lui că are ceva de spus prin cărţile lui. Noica era încredinţat că are o misiune faţă de ţara asta. Şi tot acolo, la Păltiniş, s-a născut şi mitul Noica, wenn schon[3] un mit creat fără voia lui. Să fim înţeleşi, este meritul exclusiv al discipolilor lui, cei patru cavaleri ai Apocalipsei. Noica, vorbind despre ei, îmi spunea: «Ei sînt statul meu major!» Rolul lor a fost uriaş în naşterea acestui mit, iar în ultimii ani Noica ajunsese un fel de suveran cu curtea sa proprie, fiind adulat şi înconjurat de tot felul de oameni, domniţe şi cucoane gata să-i îndeplinească cea mai mică dorinţă. Îi tăiau lemne, îi coseau hainele, îi aduceau mîncare, cărţi şi tot aşa. Îmi amintesc că în ‘86 m-a sunat, extaziat, Relu Cioran spunîndu-mi cu sufletul la gură: «Sănduc, vino repede, e plin de femei la Păltiniş! N-am mai văzut de mult atîtea dame!»

Atunci a început lăudarea cu Noica, toţi se lăudau cu Noica, toţi aveau de povestit un amănunt sau un episod trăit în prezenţa lui. Cétait du chic să spui că vorbiseşi cu Noica. Dacă mă întrebi ce părere am despre filozofia lui Noica, prefer să mă abţin: Dinu mi-a fost prieten. Nu i-am citit cărţile, afară doar de ultimele două, pe care el a insistat să le parcurg spre a-i face observaţii: Devenirea întru fiinţă, parcă aşa se numeşte nu? şi Scrisorile despre logica lui Hermes. Capitolele din ultima carte mi le-a citit într-o vară la Gura Rîului, la familia Manta, unde Noica cobora la fiecare sfîrşit de săptămînă. Cam atît despre Noica. Şi indiferent ce cred eu despre filozoful Noica, am un respect sincer pentru ce a făcut el la Păltiniş: acolo s-a petrecut ceva ieşit din comun pentru cultura asta, şi asta ţi-o spun eu, care nu mă dau deloc în vînt după cultura şi filozofia română.“


[1] „fără a mai pune la socoteală“ (germ.).

[2] „fără poftă de viaţă“ (germ.).

[3] „chiar dacă“ (germ.).

Anunțuri