Căderea originară a limbii

de grupulnoica

de Sorin Lavric

Povestea limbii, ca a oricărei înfăptuiri şi lucrări specific omeneşti, trebuie să se înscrie în înţelesurile mai largi ale mitologiei. O bună raţiune, ce-ar susţine această idee, ar fi că evoluţia culturală umană este unitară – în sensul creaţiei unor sisteme de semnificare a lumii şi valorificare a omului – iar în cadrul acesteia producţia mitologică şi cea a limbii nu pot fi decuplate deolaltă, presupunându-se oarecum în modalitatea conţinut-conţinător, semnificaţie-formă de expresie. În oricare dintre cele două ipoteze platoniene disputate în Cratylos, a revelaţiei sau a convenţionalităţii limbii, destinul acesteia rămâne integrat unor câmpuri de iradiere mitică mai vast semnificative. Astfel, dacă ar fi revelată, în mod cert limba ar constitui legătura indisolubilă a omului cu divinitatea revelatoare, de la care ar prelua totodată şi putinţa, precum şi limitele expresivităţii, comunicării şi cunoaşterii. Dacă, însă, cuvintele sunt produsul unor practici sociale de verbalizare, deci convenienţe, atunci este de asemenea clar, că există anumite conţinuturi majore ale intuiţiei şi gândirii acelor comunităţi, care au creat mituri, au generat limbaje, pentru ca semnificaţiile acestora să poată fi întâi conservate, iar mai apoi transmise generaţiilor posterioare. Încă de aici îl vom identifica, anunţând de pe acuma folosul major al limbii, transmisibilitatea ei istorică nealterată.

Va fi ambiţia acestui studiu să argumenteze, că viziunea lui Constantin Noica asupra ocurenţei istorice a limbii urmează, probabil insuficient asumat, modelul unor structuri mitologice, ce dau osatură oricărui sistem de semnificare culturală, unde stăruie încifrate sensurile despre care se poate vorbi, ale lumii omului. Vom solicita ca atare în sprijinul argumentaţiei noastre ceea ce se consideră a fi mitemul “căderii originare” sau cel, convergent ca sens, al “decăderii calitative” a rosturilor lumii. Ideea e de a ne oferi intuitiv tabloul Vârstelor cosmice – comun arealului indo-european –, în care se merge descendent dinspre aur, corespunzător perioadei originare desăvârşite, înspre fier, degradarea[1] calitativă finală, a tuturor aspectelor vieţii naturale şi istoriei omeneşti. Pe scurt, se spune aici că în aspectele determinate ale lumii s-a produs o catastrofă[2].

Pentru a preîntâmpina suspiciunea, că dorim să-l ademenim pe Noica într-o conjectură improprie, trebuie adusă degrabă această lămurire suplimentară. Există o unitate de semnificare la nivelul culturii umane, văzută ca sistem, care se regăseşte cu variaţii formale în culturile regionale, văzute ca holomeri. Mitologia şi filosofia, regiuni specificate ale sistemului culturii, îşi creează limbaje diferite – simboluri, concepte – pentru a formaliza acele sensuri paradigmatice pe care este edificată marea cultură. Astfel că atunci când sunt formulate ideile-pilon, registrele filosofiei şi mitologiei scurtcircuitează, de aici derivând tezele ce fac inteligibil sensul comunicat. Punând în circulaţie semne, limbaje paralele, acestea urmează totuşi direcţia comună a unor adevăruri intuitive, sensuri matriceale ireductibile la teze ori idei. Creatorii, gânditorii unei culturi adoptă regiunile de semnificare proprii acesteia, pe care mai apoi le modifică, dându-le specificitatea propriilor limbaje, fără a ieşi[3] din ele. Aşa se face că, uneori, mitologul şi filosoful pun în circulaţie aceleaşi înţelesuri în formule diferite, transmit aceleaşi semnificaţii, universale, prin coduri de comunicare diverse. Inteligibilitatea reciprocă a diverselor registre şi limbaje se bizuie chiar pe adeziunea lor mutuală la marile sensuri comune. Pentru intenţia cu care pornim în investigarea acestei teme nu ne interesează aspectul epic al mitemului indicat, ci numai schema de semnificare subsecventă, pe care o putem simplifica într-o lapidară formulă: ceva a fost bun la începutul existenţei lui şi se degradează pe măsura trecerii timpului; ceva superior devine inferior; ceva perfect se perverteşte.

E important de întrebat, dacă acestei situaţii degradate a realului îi poate urma o fază nouă de regenerare, dacă ea se înscrie într-o ciclicitate, ori dacă, măcar în interiorul ei, sunt cu putinţă salvări particulare, acte de răscumpărare, conversii calitative? Adică, întrebuinţând un termen specific filosofului de la Păltiniş, e cu putinţă o anastrofă[4] de care să beneficieze limba? Aşadar putem formula acum chestiunea, sub a cărei frământare se-aşează argumentele, chiar şi supoziţiile, din a căror conjuraţie vom încerca închegarea unei teze: este limba ceva care s-a degradat în timp şi, dacă da, revine filosofiei misiunea de-a regenera înţelesuri adumbrite sau de-a dreptul apuse? Odată parcurşi paşii necesari elaborării răspunsului, ne vom îndatora unei întrebări conexe, degajate firesc din atmosfera temei noastre: există vreun mitem corespunzător acestei sarcini a filosofiei, de-a salva înţelesurile degradate ale limbii?

Cuvântul ca uitare. Preluând întocmai anume rostiri ale lui Noica, credem că înţelesul acestora ne îngăduie să le împrejmuim unui sens comun: limba comportă o istoricitate, ciclul acesteia urmează fazele apariţiei, formulării expresive, deprecierii şi eventual dispariţiei, iar modalităţile manifestării ei descriu istoria intimă a omului. Postat deasupra intuiţiilor noastre cu demnitate de postulat, un gând nicasian ne spune: “Orice cuvânt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii[5]. Deocamdată, câtă vreme ne aflăm în faza simplei enunţări, nu ni se expune un fapt ca atare petrecut în istoria limbii, dar se atrage atenţia, totuşi, asupra consecinţelor lui. În năzuinţa lor către individuare cuvintele îşi declanşează uitarea, urmând ca întrebuinţarea lor să se petreacă de acuma sub ameninţarea impreciziei, semnificării alterate, bâjbâielii. Ce anume conţin ab origine acestea şi ce ar spune ele, dacă nu s-ar fi produs amnezia, nu cunoaştem încă, pentru că tot ce putem şti învăţăm tocmai de la aceste cuvinte uituce şi numai prin[6] ele. Ne va fi şi foarte greu să aflăm ce-au pierdut din sensurile lor, câtă vreme vom stărui răpiţi în folosinţa lor degradată. Ştim ceva util, chiar dacă asta nu ne duce prea departe. În limba pe care-o folosim, cuvintele ce dau formă gândurilor noastre trădează, încă de la început, înţelesurile pe care lumea ar trebui s-o adopte prin ele, căci „uitarea nu e de fiinţă, cum spunea Heidegger; uitarea e de limbă[7]. Ca atare, vrând să spunem ceva, sfârşim prin a spune altceva. Intenţionând anume sensuri, ne trezim răstălmăciţi de proprile rostiri. Întărâtaţi pe bună dreptate de acest joc, în care ni se distorsionează mesajele, ne punem problema: ce dă cuvintelor posibilitatea să scape intenţiilor cu care le solicităm în vorbire, de unde vine energia lor subversivă?

Pentru a ne apropia de un răspuns, mai întâi să riscăm o erezie. Să spune aşa: dacă există un logos originar ale cărui înţelesuri se întrupează în limbă, atunci cuvintele acesteia ar putea să transmită verace toate conţinuturile lui de sens. Ar fi vorba în acest caz de un logos născut pentru exprimarea adevărului. Dar există şi versiunea alternativă, ca meşterii de cuvinte să confecţioneze ei anumite expresii, iar logosul limbii să fie adoptat contingent, în dorinţa de-a exprima ceva predeterminat într-o convenţie. Adică, cuvintele sunt făcute de vorbitori, înainte ca sensul lor să se fi precizat, urmându-se în practica vorbirii procedeele adaptării neîncetate. În lipsa unei verităţi infailibile, cuvintele sunt libere să exprime stări diverse, să radieze sensuri plurale, mişcându-se mereu în lipsa de disciplină a purei locvacităţi. În procesul de negociere a cuvintelor cu sensul – ceea ce este şi rămâne practica vie a limbii – se poate întâmpla, ca unele dintre ele să-şi capteze sensul lor originar, asta însemnând adoptarea lui în vederea revelării. Să spunem acestei versiuni ipoteza adopţianistă, pentru a o deosebi de cealaltă, a conaturalităţii cuvântului cu logosul. Şi să acceptăm să-i spunem erezie, câtă vreme ne sprijinim pe convingerea, vizibilă în gândirea lui Noica, că fiecare cuvânt trebuie să corespundă unui înţeles originar eminent, pe care în realitate îl exprimă corupt, deoarece în folosirea propriu-zisă a limbii a survenit uitarea.

Acestui apriori al sensului în raport cu termenul (cuvântul) putem, încă, să-i suspendăm în coadă un semn de întrebare, neputând argumenta temeinic în direcţia aceasta. Că limba o fi fost cândva sfera coincidenţei perfecte a cuvântului cu înţelesul se poate numai presupune, însă asta ne aliniază iarăşi viziunii mitice asupra devenirii lumii, ce ne-ar obliga, în plus, să idealizăm şi inteligenţa utilizatorului limbii, un soi de intelect pe deplin iluminat, conştient de înţelesurile eminente ale cuvintelor, deci rostitor necorupt al adevărului. Retraşi în istorism, din lipsă de temeiuri pentru ipoteza mitică, lăsăm deschisă teza inadecvării libere, fertile a termenului la înţeles, fapt ce permite evoluţia limbii, cu desfăşurarea ei de farmece şi poticneli, de rostiri şi buimăceli, de clarificări şi obscurităţi, situaţii în care tocmai limitaţia e cea care oferă pozitivitate, eliberând cuvintele de suficienţa unei cristalizări sublime.

Acum ne putem întoarce la întrebarea de mai sus. Limba nu se exprimă pe sine singură, ea fiind un conţinător abstract. Cuvintele nu apar de la natură şi nici nu spun ce au de spus decât prin gura oamenilor. Apariţia ca realitate a limbii îşi află explicaţia în intimitatea naturii omeneşti, unde găsim prezentă intenţia de relaţionare, de comunicare şi expresie. Urmând firul constituirii ei culturale, limba este şi altceva decât amalgam de cuvinte, cu atât mai puţin compoziţie de semne scrise, după cum nici omul nu se reduce la calitatea de vehicul verbal. Gramatica relaţionării comunitare se produce sub auspiciile unor instincte mai vii decât acela al comunicării. Cuvintele se nasc în cadre sociale deja constituite, iar anumite structuri relaţionale decid natura cuvintelor. Limba se ţese din vocea oamenilor. Vocea transgresează separaţia corpurilor putând oferi realitate comună, acelora care prin natura lor de indivizi sunt meniţi a fiinţa separaţi. Nu se poate naşte o limbă decât odată cu degajarea unei realităţi care are caracterul transcendent al substanţei sociale. Comunul limbii îi leagă pe vorbitori deolaltă, oferă facilitate recunoaşterii reciproce, însă devine şi sursa ascunderii, mijlocul camuflării şi al minciunii. Nefiind “a mea” limba nu mă exprimă exclusiv. Toţi suntem vorbitori adoptivi ai limbii noastre, iar asta însemnă că uitarea e prezentă încă dinaintea deprinderii ei, ca limbă a celor trecuţi şi neştiuţi. Nefiind născătorii limbii, ci doar practicanţii ei adoptivi, manifestăm de-a lungul întregii noastre relaţii cu ea caracterul stângaci al neştiutorului, perplexitatea celui ce nu pricepe, ce anume e lucrul de care se slujeşte. Căci, la drept vorbind, ce ne-am face dacă limba nu ne-ar fi fost oferită?

Deşi oferită, ea nu poate fi primită, aşa cum o fi fost în gura şi minţile celor trecuţi, adoptarea ei modificându-se de la o generaţie la alta, de la individ la individ, de la un context şi situaţie la altele. În momentul adoptării ei individuale ceea ce persistă, uitate în cuvintele limbii, sunt situaţiile anterioare, lanţ regresiv indeterminat, contextele şi intenţiile folosirii lor. Preluăm instrumentele, fără a mai şti exact la ce-au fost ele întrebuinţate cândva, ne exersăm fonetica pentru a ne face înţeleşi, învăţăm gramatică din motive de coerenţă. Dar nu putem bănui ce au făcut aceste cuvinte cu creatorii şi vorbitorii lor de-a lungul vremii. În timp ce noi vorbim, cuvintele îşi tăinuiesc secretul, în vreme ce noi comunicăm, ele pot tăcea.

Să facem un salt lateral pentru a obţine printr-o suită de analogii acea intuiţie culturală ce ne-ar putea oferi valorizarea mai adecvată a spusei nicasiene. Asimilând limba generalului şi cuvântul particularului putem formula astfel de propoziţii: Limba, instanţă primă, se întrupează în cuvinte, instanţe derivate, auto-limitându-se. Uitarea conţinută în cuvinte aparţine limitaţiei, date de forma propoziţională şi funcţia lor în comunicare. Conţinutul uitat pe care-l transportă cuvintele indică prezenţa în ele a ceva nespus sau nemaiştiut. Cuvintele exprimă ceva, dar totodată ele eliberează necunoscutul, pe care uitarea l-a cristalizat în ele. Întrebuinţarea limbii obligă, ca atare, la asumarea unor exerciţii de comprehensiune a neştiutului, pentru că nici în uzul comun, nici în asumarea culturală nu putem epura uitarea cuprinsă-n cuvinte. Întrucât conţin mai mult decât se înţelege, cuvintele spun, principial, şi altceva decât se intenţionează, iar gândirea sprijinită pe acestea exprimă mai mult decât poate formula, restul uitat al acestora.

Să considerăm mai departe că raportul de ocultare, al limbii în cuvinte, seamănă aceluia dintre suflet şi corp, în tradiţia orfică şi platonism. În momentul întrupării se declanşează amnezia. Aceasta nu e totală. Un set de idei este activ în conştiinţă de la naştere, şi pornind de la acesta, cu o călăuză maieutică se pot reaminti cunoştinţele deţinute cândva de sufletul intelectiv. Scopul vieţii sufletului este redobândirea vechilor conţinuturi ideatice, aceasta echivalând cu desăvârşirea lui. Ne putem imagina că exact acesta e raportul pe care îl gândeşte Noica între starea degradată a cuvintelor, implicit a limbii, şi starea lor răs-bunată, adică o trezire a originarului semnificativ, în care veracitatea şi frumuseţea sunt deplin reprezentate. Cuvântul răs-bunat enunţă semnificativul (ne ferim să folosim termenul de adevăr, pentru că acesta reprezintă un deziderat logic al unei gnoseologii expres asumate, ceea ce nu-i prezent cu necesitate în toate actele de comunicare) şi revelează frumuseţea limbii, în care „o lume îşi face încercarea” (Eminescu).

Rostirea ca reamintire. Platonismul, cu al lui mit al uitării şi a lui teorie a anamnezei, se străvede prea clar în filigranul expunerii noastre pentru a mai încerca să-l escamotăm. Relaţia dialectică uitare-reamintire se produce în practica efectivă a limbii, câtă vreme este evidentă o anume alteritate imanentă dimensiunii temporale, iar schimbul de coduri, sensuri culturale, nu se face fără pierderi de la o generaţie la alta. Este important să remarcăm această valorizare majoră pe care Noica o oferă limbii, ce devine veritabilul destin, în care oamenii se incarnează şi prin care migrează cu „corpurile” lor culturale, alcătuite din rostiri şi înţelesuri. În măsura în care ideea nu ne pare nepotrivită, putem repeta încă o dată, că dacă a exista înseamnă a-ţi compune un suport rezistent în faţa disoluţiei temporale şi, dacă rezistenţa înseamnă inalterabilitatea de la o perioadă la alta a ceva, atunci numai prin limbă, în care se compun înţelesurile vieţuirii noastre, ne năştem şi suntem. Lupta cu timpul revine astfel la salvarea de la uitare, a ceva ce am învăţat să fim prin intermediul cuvintelor noastre. Tensiunea implicată în acest joc aproape că ne-ar legitima să vorbim de o eschatologie nicasiană a limbii, de o salvare prin sensuri eminente.

Uitarea imanentă limbii este uitarea celuilalt cuvânt, care spune altceva, numeşte sau indică, sugerează sau insinuează, caracterizează ori determină altceva. Fiecare cuvânt conţine o limitaţie, abia uzul lor comun putând instaura o anume nelimitare. Limitaţia prin individualitate a cuvintelor e spre binele înţelegerii, atâta vreme cât ele rămân semnele a ceva de dincolo de ele, forme de numire ale realului natural. Doar luate separat ele persistă în uitare, sunt cauze negative ale înţelesului celorlalte. Câtă vreme însă limbajul se produce în tovărăşia cuvintelor, calitatea relaţionării lor face să iasă la iveală sensurile de mult uitate, aspecte de care nu se ştie mai nimic. Topica, sintaxa, stilistica sunt menite a întreţine procesul de iluminare reciprocă a cuvintelor, cu condiţia să existe mânuitori iluminaţi ai limbii, în măsură „să vadă” înţelesurile tăinuite, să învieze luminile semnificării din mormintele lexicului abrutizat.

Noica îşi continuă ideea spunând: „Dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră şi ea devine propria-ne amintire[8]. Asta arată că nu atribuie coruptibilitatea limbii ca atare, că practica ei socială determină atât amnezia înţelesurilor, cât şi sărăcia formelor de exprimare. Dacă omul e vinovat de uitările conţinute-n cuvinte, explicaţia trebuie să se afle undeva în modurile relaţionale ale acestuia cu întregul lumii sale. Câtă vreme îşi traduce în cuvinte întreaga experienţă lumească, lucrurile exterioare, mediul social şi propria interioritate perturbă întrebuinţarea cuvintelor.

Mai întâi, lucrurile externe, numite sau nu, cunoscute sau nu, atrag prin misterele lor tăcute, dar nu exprimă nimic altceva decât stări de fiinţă. Au realitate, au viaţă, au existenţă, dar n-au înţeles. Limba generează cuvinte pentru a formaliza extazul permanent al omului, orientat către exterioritate. Cuvântul nu e al lucrului, pe care-l denumeşte, nu e nici al vorbitorului, ce-l rosteşte, şi nici al limbii, în care e formulat. El indică natura unei întâlniri, unde lucrul, vorbitorul şi limba se luminează reciproc. O primă uitare ar fi chiar uitarea mediului relaţional în care se naşte, pe care-l organizează limba.

Apoi, ca liant spiritual al unor comunităţi umane, limba se încarcă de uitarea alterităţii în întrebuinţarea ei efectivă. Cu toate că recurge la aceleaşi cuvinte, rostirea fiecărui ins este particulară, nu devine niciodată limba celuilalt. Pusă în exerciţiu, fie vorbită, fie scrisă, limba îşi conservă coalescenţa strictă cu acea persoană anume, ca o arhivă încărcată de amprente ireductibile. La limită am putea susţine, că doi oameni diferiţi, spunând aceleaşi propoziţii, nu descriu aceeaşi realitate şi nu semnifică aceleaşi conţinuturi. Fiecare vorbitor este agentul uitării celuilalt în limbă şi, astfel, ceea ce Noica numeşte „uitarea noastră” poate însemna, la propriu, că în contingenţa utilizării ei limba conţine ascunsul înţelesurilor, cu care ceilalţi, instanţe şi agenţi diverşi, o pot încărca. Totuşi, rămâne sarcină a limbii lămurirea acestor uitări reciproce, ceea ce se zbate să recupereze în comunicare.

Şi, în al treilea rând, sfera interioară, cu transcendenţa ei vidă, împinge limba într-o zonă a inefabilului. A spune „eu”, „suflet”, „conştiinţă”, „minte” nu înseamnă divulgarea misterului, nici indicarea esenţei interiorităţii, ci doar adoptarea unei convenţii de raportare la ea. Care e „partea de uitare” a cuvântului ce numeşte eul sau sufletul se poate imagina, dacă ne amintim că realitatea intimă a fiecăruia este singulară şi intransmisibilă. Nefiind lumea, nefiind lucrurile, nefiind nici unul dintre ceilalţi, eul triumfă pe uitarea acestora. În acest caz, amintirea de sine nu-i altceva decât evidenţierea uitării în care eul e îngropat.

Nu putem ignora nici situaţia că în cele două practici istorice ale limbii, oralitatea şi scrisul, avem de-a face cu manifestări de sens, expresivităţi şi performanţe diferite. În oralitate întregul corp participă la expresie, semnificaţiile cuvintelor preluând întreaga semiologie pe care faţa, vocea, gestul, privirea, atitudinea le comunică. Comunitatea vorbitorilor unei limbi poate fi unită de o anume legătură sangvină, fiind astfel comunitate etnică, însă asta nu exclude participarea alogenă la exerciţiul oralităţii. Limba este corpul vocal al comunităţii, în care se regăsesc vocile individuale, fiecare cu întreaga ei arhivă de sensibilitate, cu urmele lăsate în ea de timp. Simfonia neîntreruptă a oralităţii determină, în bună măsură, compunerea istorică a corpului social, serveşte de liant între mediul extern – natură, context – şi cel intern – cultură, individualitate. Mai înainte să se ajungă la autonomia scriiturii, când limba se poate rupe de practicanţii ei imediaţi, vorbirea joacă la propriu destinul comunitar asumat, iar câtă vreme vocea e muzica corpului, ceea ce s-a numit „voce publică” a avut statutul de referent ontologic al unui corp social. Vorbitorul poate lăsa nespuse anumite sensuri, pentru că expresivitatea corporală le-a transmis deja. Corpul îşi traduce în semn contextul în care e situat, rezumă o întreagă constelaţie de determinaţii ale spaţiului în care se produce comunicarea.

Exerciţiul limbii vorbite are avantajul, ce ţine încă de performanţele transmiterii semnificante, că integrează tăcerile, face ca nespusul să nu rămână gol de sens. În mod vădit oralitatea presupune coprezenţa în aria aceleiaşi situaţii istorice a mai multor comunicatori, ei înţelegându-se reciproc încă de la nivelul acestei contextualizări comune, ajustându-şi în dialogul viu intenţiile de sens. Prin scriitură – care înseamnă atât distanţare, cât şi decalaj între comunicatori – este evacuată tocmai circumstanţa în care textul se produce, precum şi caracterul semnificativ al nespusului, elocvenţa tăcerilor. De-situarea survenită odată cu scrisul, când nici contextul şi nici corpul nu participă direct la transmiterea înţelesului, obligă autorul de text la căutarea preciziei, univocităţii, exactităţi, la asumarea unor moduri de a-şi comunica mesajul, de a convinge pe cineva necunoscut, cu care n-are relaţii directe, eventual non-contemporan. De fapt, urmărind legătura în istorie a scrisului cu vorbirea, ne putem gândi că scrisul reprezintă, încă de la apariţie, o anume uitare a corpului vocal comunitar ce a născut limba. Semnul grafic se distrage forfotei publice, iese din polifonia colectivă, ia distanţă faţă de celălalt şi codifică ceva obţinut în experienţa comunitară, dar însuşit acum ca fiind propriu, anume înţelesul. Scriitura autonomizează sensul lumii, mergând aproape până la a pretinde că poate funcţiona fără lume. Suficienţa ontologică a textului nu-şi dobândeşte credibilitatea, decât atunci când reuşeşte să atragă uitarea asupra uzurpării comise, când a închis gura „vocii publice”.

Ceva se pierde când limba trece de la oralitate la scris, dar altceva se câştigă. E drept, limbile se creează prin vorbire, dar ele se rafinează în scris. Textul permite coabitarea în corpusul lui a unui număr incomparabil mai mare de semne, cuvinte şi enunţuri, care, expuse lecturii, conţin sinteza unei situaţii mai largi, decât cea care ar putea fi exprimată într-un dialog. Dispărând relaţia directă, destinatarul neprecizat al textului rămâne mereu un posibil neînţelegător. Poate că tocmai asta îl va face să-şi dezvolte în timp abilităţi hermeneutice, să-şi elaboreze principii ale unei arte a interpretării textelor. Din momentul în care sarcinile principale ale mesajului cultural au fost preluate de scriere, recuperarea expresivităţii limbii nu mai ţine de exerciţiul public. Tot mai mult limba scrisă se răzleţeşte de cea vorbită, ajungându-se chiar la o diferenţiere funcţională a lor. Vorbirea rămâne să mijlocească în rutina cotidianului, pe când scrisul e însărcinat cu mesajele culturale. Acest divorţ condamnă la sărăcie mai ales cuvântul vorbit. Performanţele de rafinament, expresivitatea limbii scrise nu devin însă un nou mediu de comunicare populară.

Asimilat doar prin lectură, scrisul circulă în mediile specializate, conducând, în cazurile fericite, la apariţia unor monumente literare. Textele angajează forme de expresivitate, uzează de un vast arsenal stilistic, elaborează tehnici de semnificare pe care societăţile, în vorbirea lor directă, nu le practică niciodată. Bogăţia de conţinut şi expresivitate a literaturii scrise, chiar dacă n-ar avea putere să recupereze sensuri uitate, produce cu siguranţă înţelesuri noi, pe care însă le oferă doar comunicării specializate. Orice text bun e într-adevăr un holomer, de a cărui înţelegere profită din păcate numai mulţimea săracă a unor profesionişti, rămânând ca fenomen cultural izolat de practicanţii orali ai limbii. Nu-i de ajuns ca un text să se-ncarce de înţelesuri, trebuie să şi ştii cum să ajungi la ele. În mod evident, nivelul literar al unei limbi licitează o altă situaţie ontologică a lumii decât nivelul oral. S-ar putea descoperi printre texte elemente vii, cuvinte încărcate de noimă, formulări luminatoare, dar e de necrezut că acestea ar mai putea ajunge cândva toposul unei comunităţi etnice. Ceea ce e important în scriitură circulă doar în perimetrul ermetic al unor elite.

Trebuie avută în vedere întreaga dramaturgie în care se derulează destinul unei comunităţi, pentru a pricepe fazele degradării limbii, dar trebuie înţeles şi că intimitatea acestei legături face ca o întrebuinţare deja alterată să afecteze conţinutul istoric al societăţii. Maladiile survenite în limbă devin indicatorii situării ontologice deficitare a omului, „în măsura în care vorbirea omului este şi fiinţa lui[9]. Corecţia acesteia, veritabilă operaţiune de luminare, revine probabil tot limbii, în măsura în care comunitatea celor ce folosesc o limbă beneficiază de privilegiul unor utilizatori inspiraţi. Dacă această parafrază nu intrigă, se poate spune că, după cum prin om cade păcatul asupra limbii, tot prin om el poate fi ridicat. Oare a ne aminti înţelesuri îngropate ale cuvintelor înseamnă doar a practica exerciţii de semantică? Putem dezgropa scânteile rătăcite ale limbii prin purele efuziuni admirative orientate în direcţia cuvintelor arhaice ori moarte? A dezgropa luminile limbii, înţelesuri demult uitate, ne obligă poate la asumări de natură să depăşească vocaţia strict literară ori îndemânările hermeneutice. Limba arată aşa cum este cel ce-o exprimă. Ariditatea ei, slăbiciunea expresivităţii, alienarea stilistică sunt diagnosticul situaţiei ontologice a omului, ce se condamnă singur la ocultarea de sine prin vulgaritatea limbii. A nu şti să exprimi ceva din esenţa ta indică faptul că nici n-o cunoşti şi că te comporţi străin de propria menire, că eşti vagabondul unei ordini distorsionate.

Resurecţia marelui înţeles. „Un cuvânt de-al nostru poate repovesti lumea[10], aflăm dintr-un colţ de text nicasian. Deşi oferă statut de holomer cuvintelor, ca şi unor texte, lăsându-le să-şi manifeste extensia atât în registrul semantic, cât şi în cel ontologic, Noica pare să nu fi depăşit niciodată teza, după care limbii îi revine să oglindească acea epica magna, care e fiinţa lumii, şi nimic mai mult. Chestionările lui n-au ajuns niciodată atât de departe, încât să se întrebe chiar asupra principiului adecvării, dacă acesta poate fi susţinut şi în ce fel de circumstanţe funcţionează. Anume, este limba făcută să exprime noima lumii, aşa cum gândul, atunci când rosteşte adevărul exprimă realitatea? Nu cumva această adecvatio ar putea fi pusă sub semnul întrebării, riscând astfel să ajungem la un tip de scepticism asemănător celui formulat de Gorgias, unde „chiar dacă ceva există, acesta nu poate fi cunoscut şi chiar dacă ar putea fi cunoscut, nu ar putea fi comunicat”? Dacă limba nu ar fi decât un sistem de semne convenţionale, şi dacă semnificaţiile acestora nu oglindesc natura lumii, ci artefactul convenţional cu care omul o descrie, atunci relaţia de numire şi comunicare nu este reprezentativă pentru lume, transcendentă ca atare. În jocul limbii s-ar produce doar o ţesătură semantică în intenţia sabotării acestei transcendenţe a lumii, luând în răspăr separaţia, îmblânzind stranietatea acesteia. O astfel de ipoteză Noica nu ia în calcul, el mergând oarecum inerţial pe culoarul trasat de o întreagă tradiţie filosofică, dar şi teologică, deopotrivă greacă şi iudaică, ce postulează încarnarea logosului în lume, unde acesta poate fi găsit şi exprimat. Trebuie adăugat aici că o atare teză, indiferent de unde este adoptată ea, funcţionează cu un înţeles profetic – ea sunând cam aşa într-o nouă formulare: logosul lumii zace ascuns în lucruri şi în cuvinte, nouă ne revine sarcina să-l ex-primăm, să-l scoatem afară, să-l punem în lumină, să-l ascultăm cum lucrează în minţile noastre.

Să pui preţ ultim pe cuvinte, să-ţi defineşti destinul în funcţie de performanţele expresive la care poate ajunge limba ta, să crezi că în asta se consacră „jocul fiinţei” şi se enunţă adevărurile supreme, nu s-ar putea întâmpla, dacă nu ai prezuma în prealabil principiul adecvării limbii la lume. La drept vorbind, ce ar mai avea de gândit un filosof ce ştie că secretele lumii sunt inconvertibile? Ce ar mai avea el de spus, dacă ar postula inadecvarea limbii la lume? Însăşi această concluzie şi-ar pierde suportul, susţinătorul unei asemenea idei condamnându-se singur la muţenie. Dar Noica nu e dintre aceştia, el îşi asumă alura profetică, însărcinându-se cu scoaterea din uitare a înţelesurilor eminente ale unor termeni, de a căror nouă strălucire depinzând şansa unei bune înscrieri în devenirea întru fiinţă. Sub acest raport eficacitatea asumării lui depinde de convingerea consangvinităţii cu limba maternă, de la care sunt preluate cuvintele împreună cu toate sensurile şi non-sensurile lor, cu sclipirile expresive şi evantaiul lor de penumbre, cu înţelesurile şi uitările lor cu tot. Dar pentru că această consangvinitate rămâne indenegabilă de-a lungul întregii practici filosofice, „în cuvintele limbii tale se-ntâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată[11]. Cred că aici este formulat secretul cel mai intim al lui Noica. Numai pătrunzând în uitările limbii, ca într-un soi de hipnoză a inefabilului, se-ntâmplă ca în acea noapte în care cuvintele nu se zăresc, iar vocea lor nu se aude, în acel întuneric anterior creaţiei poţi suferi marile înscrisuri revelatoare. Poţi ieşi apoi din acest somn, marcat de înţelesuri pe care nu le-ai bănuit, deţinător al unei gnoze specifice limbii, pe care nimeni dintre vorbitorii ei nu o deţine în totalitate şi n-o stăpâneşte. Poate că de acum avem temei să-l credem pe Eminescu, atunci când ne spune că „limba e stăpânul nostru”, nu noi suntem stăpânii ei[12].

Să revenim şi să spunem, în chip de concluzie, că mitemului degradării limbii, Noica îi răspunde cu cel al resurecţiei marilor sensuri, şi că de această izbândă depinde „salvarea” culturală a omului la „judecata istoriei”. Şi s-ar putea astfel ca îndeletnicirea hermeneutică, desţelenirea unor înţelesuri de mult uitate ale limbii, să se transforme fără de veste într-un ritual, în care dezvăluitorul limbii, învestit cu vocaţie de hierofant, arată unde trebuie să ajungi, atunci când călătoreşti prin limbă ca prin propria fiinţă. Cum să nu te pierzi, cum să nu fii anulat de uitarea ce pândeşte înţelesurile. Şi astfel să înţelegi, că nu-i destul să deprinzi sensurile cuvintelor şi să uzezi de ele în chip literar. Trebuie ca, prin ele, ceva din lume să-şi amintească de sine, ocupându-şi rostul potrivit întru fiinţă.


[1] A se vedea formularea remarcabilă prin sugestie şi concizie a lui Ovidiu, în Metamorfoze, cartea I.

[2] Inspiraţi de Boris Groys cu cartea Stalin – opera de artă totală (ed. Idea, 2007), putem avansa următoarea ipoteză. Lumea dominată de stalinism trăia în plină mitologie a demiurgului descins pe pământ, însoţit de garda lui de fier, pentru a recrea lumea din temelii. Mitologia comunistă oficială a „epocii de aur” a fost concurată, în chip de rezistenţă, prin dezvoltarea culturală şi artistică a unor mitologii în care se exprimă frustrările şi fantasmele celor neînrolaţi. Gânditorii, artiştii avangardişti, dar şi cei postmodernişti, au tocmai rolul de „designeri ai subconştientului” reprimat de mitologia oficială. Noica trăieşte, refractar, în spaţiul acestei mitologii utopice care promitea transfigurarea alchimică a istoriei într-o „epocă de aur”. Oricare om lucid înţelegea înşelătoria, confruntând discursul cu faptele, reţeta cu performanţa. Acestei mitologii el i-a contrapus, poate chiar fără a asuma o vădită disidenţă în registrul fantasmelor colective, mitul căderii limbii. Iar întrucât limba este esenţa omului, legitimaţia lui ontologică, este clar că se poate înţelege de aici o critică a stării de fapt a lumii. Cuvintele uitate pot fi şi cele înlocuite de minciunile oficiale, adevăruri care nu se mai spun. Nu cumva smulgând din uitare anumite înţelesuri ale cuvintelor, vom ajunge cândva să putem spune adevărul? Este asta sau nu o speranţă legitimă a cuiva care gândeşte liber într-un regim politic represiv? Dacă acordăm cât de cât prezumţia, că Noica avea ceva dintr-un geniu pişicher, anume teze ale filosofie lui pot fi citite alegoric şi, astfel, o critică a istoriei se poate lumina dintr-o filosofie explicită a limbii. Pot fi unele texte ale lui Noica alegorii disidente la falsa mitologie oficială?, iată o întrebare ce merită un studiu special.

Aceasta e doar o ipoteză a noastră. Să zicem că nu dispunem de argumente suficiente, altele decât lectura în filigran a istoricităţii în care operele lui Noica s-au scris. În lipsă de dovezi, să spunem că avem aici doar exemplul unei interpretări laterale, ce nu pretinde a exprima sensurile cele mai transparente ale unui fapt, pe cât cele vagi, încrustate în el de intenţii adiţionale, cum ar fi crearea unui efect de cutremur hermeneutic, în condiţiile în care nu se poate dispune de contextualizarea obiectivă totală a producerii lui.

[3] S-ar putea argumenta, de pildă, că există două direcţii contrare în care se înscriu marile idei referitoare la sensul lumii în care trăim. Una spune că odată lumea a fost mai bună, iar pe măsura trecerii timpului se degradează – scepticismul istoric. Cealaltă susţine că, dimpotrivă, lumea este iniţial slab calificată, iar trecerea timpului permite îmbunătăţirea, progresul acesteia – optimism istoric. În regiunile de sens impuse prin cele două orientări se pot înscrie atât mitul Căderii, al Vârstelor, critica heideggeriană a uitării fiinţei, teologia morţii lui Dumnezeu, marcionismul istorist al lui Kafka, mesianismul etic al lui Tolstoi, teoria „omului recent” a lui Patapievici, precum şi utopiile moderne, trinitarismul istoric al lui Gioacchino da Fiore, iluminismul, mitul Progresului, hegelianismul, marxismul, stalinismul văzut ca eschatologie populară.

[4] Proces de conversie calitativă, ce ia în răspăr consecinţele unei prealabile catastrofe, recuperând calităţi, determinaţii ori elemente pierdute, reintegrând realitatea în cauză unei poziţionări exprese întru fiinţă. Aici cu sensul de regăsire a înţelesurilor depreciate ale cuvintelor şi expresiilor, de „răs-bunare” a acestora. Vezi Devenirea întru fiinţă, Şase maladii …, Scrisori …, precum şi Dicţionar de termeni filosofici ai lui Noica, autori Florica şi Marin Diaconu, ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2004

[5] C. Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, ed. Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 7

[6] Noica exprimă această captivitate a gândirii în „cercul limbii” în mai multe rânduri. El indică totodată şi sarcina ce revine filosofiei, să „prindă urmele” acelor expresii, în care s-au sedimentat de-a lungul vremii înţelesuri ce dau seama deopotrivă de universalitatea, cât şi de specificul fiinţării vorbitorilor unei limbi. Astfel înţeleasă, limba fertilizează gândul spre a o putea înţelege, după cum acesta din urmă, înţelesul, modifică limba spre a încăpea în rostirile ei strălucirea gândului: „Limba este şi ea ca o suflare, ca o adevărată dihanie în înţelesul acesta vechi, sub respiraţia căreia trăieşti, fie că o ştii sau nu (…) Dihania aceasta, din care faci şi tu parte, îşi trimite suflarea ei peste lume, prin purtătorii ei de cuvânt de tot felul.”, ed, cit. p. 194

[7] ed, cit. p. 224

[8] ed, cit. p. 7

[9] ed. cit, p. 8

[10] ed. cit. p. 227

[11] ed. cit., p. 7

[12] în C. Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, ed. Eminescu, 1975, p. 28.

Anunțuri