Alexandru Dragomir, un teolog al Dumnezeului culturii

de grupulnoica

de Alex Bogdan Duca

 

Editura Humanitas a publicat până în prezent 3 volume conţinând eseuri, însemnări şi prelegeri ale lui Alexandru Dragomir. Aceste trei volume reprezintă mai mult decât o operă filosofică. Ele sunt o mărturie a rezistenţei prin cultură în faţa nebuniei istoriei. Este greu să vorbim despre un sistem filosofic dragomirian. Cu excepţia temei timpului, subiect ce a preocupat pe Dragomir tot timpul vieţii, adnotările şi prelegerile sale ating diverse problematici, încearcă să găsească răspunsul la felurite întrebări, dar refuză orice formă de sistematizare. Dragomir doar trăieşte filosofic refuzând să îşi asume responsabilitatea împărtăşirii şi împrăştierii. El devine întrucâtva corespondentul misticilor creştini, ce îşi trăiesc teologia refuzând însă, din smerenie sau neîncredere, să o transforme în tratate.

Se poate vorbi de o teologie, sau de o mistică a „Dumnezeului culturii”? Oare „teza de doctorat la Dumnezeu” despre care vorbea Dragomir să fie o „crasă banalitate metafizică”?

Voi încerca mai jos să mă opresc asupra a două fragmente din opera lui Alexandru Dragomir: „Patru puncte introductive la interpretarea la Philebos” şi „Despre trei îndeletniciri ale filosofului”. Toate cele două texte se regăsesc în volumul „Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2005).

Deşi refuză profesia de filosof (care necesita dialogul propriilor idei cu lumea, publicarea şi, eventual, profesoratul), Alexandru Dragomir se consideră, în „Patru puncte introductive…”, un profesionist al filosofiei. Statutul de profesionist al filosofiei este conferit, după Dragomir, de felul în care înţelege să se apropie de filosofie. Profesionistul în filosofie, spune Alexandru Dragomir este cel care acceptă contactul cu filosofia ca fiind „alt ceva pur şi simplu” decât propriul său ego, propria sa personalitate. Nu te poţi apropia, ca filosof profesionist, de o operă filosofică, altfel decât gol, lipsit de tentaţia de a oferi o interpretare proprie.operei respective.

Pentru un profesionist al filosofiei întâlnirea cu filosofia ar fi, în opinia lui Dragomir, ceva similar întâlnirii teologului cu Revelaţia. Acest „alt ceva pur şi simplu”, prin care defineşte Dragomir întâlnirea cu filosofia seamănă uluitor cu acel „der ganz Andere” barthian, Dumnezeul care este cu totul altceva decât noi, şi pe care numai smerenia, apofatismul golitor de sine, poate să îl descopere.

Pentru Dragomir, această renunţare la grile de lectură a filosofiei nu este menită să încurajeze obedienţa intelectuală ci doar să faciliteze contactul real dintre om şi înţelepciune. „(…) filosofia- şi aici e de fapt totul- nu se înţelege doar cu mintea, ci cu tot ceea ce eşti” ne spune Dragomir (p. 252). Şi aici el preia sau intuieşte logica teologiei mistice creştine, unde o cunoaştere lipsită de trăire, o cunoaştere care nu este fiinţială, „faţă către faţă” este, de fapt, o falsă cunoaştere.

În al doilea text propus spre lectură, „Despre trei îndeletniciri ale filosofului”, Alexandru Dragomir vorbeşte despre citire (a filosofilor), privire şi gândire (a filosofiei) ca fiind trei îndeletniciri „poate nici cele mai importante dar, în mod cert, reprezentative” ale unui filosof.

Atrăgând atenţia asupra riscurilor presupuse de citire, Dragomir îşi însuşeşte opiniile lui Platon din Phaidros (274e-277a): cititorul riscă să rămână cu păreri în loc să descopere înţelepciunea. Tipul de lectură propus de Dragomir este unul angajant subiectiv. Filosoful, atunci când citeşte filosofie, trebuie să citească „ca „subiect” şi nu obiectiv, să încerce să se aşeze în dialog, dar în poziţia ucenicului, a „ascultătorului”, cu opera. Imaginea aceasta, propusă de Dragomir dialogului se înscrie în coordonatele teologice creştine ca o imagine liturgică şi patericală.

Liturgic, ascultătorii din biserică ai Evangheliei, sau cititorii cărţilor sfinte, trebuie să facă efortul aşezării subiective în lectura respectivă. De exemplu, „predica de pe munte” cântată în Biserică este o anamneză ce trebuie să aşeze pe cititor-ascultător pe costişele muntelui Măslinilor, unde Isus a rostit cuvţntul Său.

Paterical, atitudinea propusă de Dragomir intră în logica aspră a ascultării prin tăierea voii, propusă de Părinţii creştini ai Deşertului. Nu ai voie să intri în lectură cu propria interpretare, cu propria înţelepciune. Platon, sau orice autor de filosofie, trebuie ascultat cu acea încredere umană, cu care Avva Ioan Colov, din pustia Egiptului, a plantat în deşert, toiagul maestrului său cu credinţa că acesta va aduce roadă.

Privitul, în accepţiunea lui Alexandru Dragomir este asemănător „trezviei” misticilor creştini. Nu „te uiţi” prin lume, ci „priveşti” lumea, în încercarea de a discerne realitatea sau realităţile. Asemenea „trezviei”, darului „deosebirii duhurilor” de care vorbesc Părinţii Bisericii, privirea lumii, cu scopul ajungerii la realitate, este pentru Dragomir o experienţă, o conştientizare că realitatea „nu e de-la sine-înţeles”.

Experienţa privitului realităţii este, spune Dragomir, „nu numai subiectivă, ci şi circumstanţială dar mai ales personală” (p.126). Prin aceasta, Dragomir introduce o categorie atât de dragă Creştinismului: cea de persoană, concept ce salvează, în logică creştină, de acuzele de subiectivism şi circumstanţialitate.

Gânditul filosofiei este a treia îndeletnicire a filosofului comentată de Dragomir. Preluând ca autoritate pe Aristotel (din Metafizica, cartea I, 981b-983a) în încercarea de a explica gânditul filosofiei, Dragomir vorbeşte de ignoranţă ca motivaţie a actului de cunoaştere. Desigur că Dragomir, nici aici, ca de altfel nici în gândurile descrise mai sus nu conştientizează apropierea sa de Creştinismul practic, mistic. Dar prin aşezarea ignoranţei la temelia cunoaşterii el propune filosofului nimic altceva decât actul smereniei. Cum actul gândirii nu are sfârşit, cum tot timpul filosofului i se cere, prin propria natură, să gândească, filosoful autentic în imaginea lui Dragomir trebuie să fie un om ce îşi conştientizează perpetuu ignoranţa.

Deşi socraticul „ştiu că nu ştiu nimic” ar putea fi considerat un model mult mai plauzibil decât smerenia creştină, aşezarea asumării ignoranţei spre cunoaştere, în contextul lecturării ascultătoare, a privirii personale, a apofatismului din actul întâlnirii cu filosofia, nu poate să mă ducă decât la gândul existenţei unei forme de mistică, înrudită cultural dar paralelă cu cea creştină: mistica Dumnezeului culturii, a Filosofiei.

Dacă ipoteza mea este valabilă, poate cea mai importantă problemă este cea a izvoarelor acestei forme de „teologie mistică”. Este puţin probabil ca Dragomir să fie un cunoscător sau un trăitor al Tradiţiei creştine. Poate sursele comune teologiei şi filosofiei (Platon şi Aristotel) au fost suficiente pentru găsirea unei înţelegeri quasi-creştine a actului de filosofare.

Sau poate astfel se găseşte o explicaţie mai puţin politică a refuzului lui Dragomir de a păşi în Agora. Să fi fost Alexandru Dragomir un ultim mistic al filosofiei?

Anunțuri