Noica şi Eliade – prietenie de o viaţă în slujba culturii

de grupulnoica

de Dumitru Popoiu

Actualitatea românească celebrează în 2007 două evenimente culturale de importante: centenarul de la naşterea lui Mircea Eliade şi douăzeci de ani de la trecerea în eternitate a filosofului Constantin Noica. Cele două personalităţi au marcat într-o măsură greu de egalat evoluţia culturii româneşti contemporane, fiind “părinţii spirituali”, aş spune, ai generaţiilor noastre. Prezenţa lor în publicaţiile culturale este mai vizibilă astăzi decât în vremea în care ei înşişi scriau. Cursurile universitare le acordă un spaţiu destul de larg, iar preocuparea pentru studierea ideilor acestora e vizibilă în numărul mare de teze de licenţă sau teme de doctorat, atât la noi în ţară, cât şi în străinătate. Dacă Eliade era deja extrem de cunoscut încă din anii de după război, fiind tradus în multe limbi, ceea ce a facilitat răspândirea ideilor şi metodei sale, Noica este şi el din ce în ce mai tradus, sistemul său fulosofic fiind astfel integrat în gândirea occidentalului secolului al XX-lea.

Contemporani, membri ai aceloraşi cercuri culturale ale Bucureştiului interbelic, Noica şi Eliade au crescut intelectual hrăniţi de aceleaşi idealuri “neo-romantice” care le-a animat prietenia lor care s-a menţinut o viaţă întreagă, chiar dacă după doar zece ani de când s-au cunoscut au fost despărţiţi de un regim represiv, opus viziunii lor culturale, nemaiputându-se întâlni apoi decât de două ori, pentru câteva zile.

Cei doi oameni de cultură români au fost fără doar şi poate înrudiţi în credinţa lor că spiritul românesc este viu, potenţial creativ şi dornic de a spune ceva pentru cultura omenirii întregi. De aici au izvorât sprijinul, criticile şi îndemnurile pe care fiecare le-a acordat celuilalt, menite să ridice o cultură mică, văzută nu în pesimismul cioranian al lui “a fost să fie”, ci mai degrabă  în viziunea optimistă noiciană a lui “ar fi să fie”.

 

Anii ‘30

 

Eliade şi Noica se cunoşteau cel mai probabil din 1925-1926, când amândoi erau elevii aceluiaşi liceu, „Spiru Haret”, fiind despărţiţi de doi ani. Totuşi, prietenia lor se leagă abia după ce Eliade, întors din India, de unde începuse corespondenţa cu mai tânărul său „admirator”, în 1931, ţinea conferinţe la Radio şi la Universitate. În Memoriile sale, Eliade evocă momentul primei întâlniri semnificative a celor doi, probabil în 1932, când, după terminarea unei astfel de prelegeri, Noica îl întâmpină la ieşire: „Mi-a atras atenţia, cu zâmbetul lui pe jumatate blând, pe jumătate ironic, că pronunţasem greşit anumite cuvinte […]; Pe Noica îl ştiam de mult, din liceu. Dar, cum eram cu trei sau patru ani mai în vârstă (el intrase la Universitate în toamna când eu plecam spre India) nu apucasem încă să ne împrietenim. Îmi scrisese câteva scrisori la Calcutta, care mă entuziasmaseră. Băiatul sfios pe care-l lăsasem la plecare se maturizase neaşteptat de repede.” În continuare descrie modul în care Noica şi-a început cariera, trecând peste un an de viaţă „mondenă” şi apoi pornind serios munca de cercetare a filosofilor. La această întâlnire, „venise însoţit de un coleg de Universitate, un tânăr din Sibiu, blond, cu părul zburlit pe frunte, Emil Cioran. Îmi aduc aminte că i-am revăzut curând, în primăvara aceea, la mine în mansardă, împreună cu alţi prieteni[1]. Cu siguranţă, aceste întâlniri deloc rare l-au impresionat pe Noica, unul dintre personajele cheie în discuţiile care pendulau de la filosofie la literatură şi de la istorie la religie. Intervievat de Mircea Handoca, Noica îşi aminteşte, cu o bucurie rar lăsată să se întrevadă, anii aceştia, spunând despre Eliade că „este omul cel mai fascinant pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viaţă şi cel mai sporitor […] Eliade edifica. Oricine ieşea sporit din întâlnirile cu el, iar pozitivul naturii sale spirituale s-a ridicat, astăzi, până la a valorifica şi a da un sens plin tuturor credinţelor şi aventurilor spirituale autentice ale umanităţii…[2]

Chiar în acelaşi an, 1932 se înfiinţează cercul Criterion în interiorul căruia, pe lângă primele semne ale legionarismului atât de mult discutat azi (şi despre care nu vom menţiona decât în treacăt, nefiind subiectul studiului de faţă) s-au născut premisele concurenţei spirituale între membrii tinerei generaţii, dornici de o reînnoire şi de eliberarea din limitele trasate de „garda veche”. Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihail Sebastian sunt cei mai cunoscuţi dintre „criterioniştii” reuniţi în jurul lui Nae Ionescu ideologul reînvierii culturale a României. Generaţia nouă voia să facă dintr-o „cultură minoră” cum era considerată cultura românească, una care să fie remarcată de întreaga lume prin exploatarea şansei de a fi legătura dintre raţiunea Occidentului şi spiritualitatea Orientului.

Prietenia ce se va lega între Eliade şi Noica se răsfrânge, fără doar şi poate, în primul rând asupra operelor acestora. Publicistica din anii tinereţii celor doi este uriaşă şi dovedeşte o sete creatoare rarisimă. De fiecare dată când unul dintre ei scrie un articol într-una dintre revistele vremii sau publică opere literare sau ştiinţifice, celălalt îl completează, îi argumentează ideile enunţate, neuitând să critice excesele sau stângăciile proprii acestei perioade.

Primele opere literare ale lui Eliade nu au fost prea bine primite de intelectualitatea vremii, generaţia bătrână fiind cea care aducea cele mai virulente obiecţii la ineditul sau ma mult, „indecenţa” tinerilor scriitori. Noica sare în sprijinul prietenului său, aruncând o lumină peste universul nevăzut al acestuia. De pildă, cu o lună înainte de apariţia romanului Isabel şi apele diavolului, Noica publică un articol în Vremea în care îl înfăţişează pe Eliade drept un deschizător de drumuri pentru noua generaţie: scrie cu „nerv şi dispoziţie”, înţelegând aventura spirituală ca mijloc de creaţie[3]. Notele măgulitoare de aici nu exclud însă şi critica aspră. Nu agreează la fel de mult Întoarcerea din Rai, publicată în 1934, spunând că Eliade „nu reuşeşte, nici măcar involuntar, să dea peste o formulă de roman” care „nu reuşesc să se închege” decât la sfârşit. Spirit pătrunzător şi sobru, Noica mai critică „liniile mari” ce caracterizează noua producţie literară, pe care o consideră totuşi, „cartea unui om prodigios[4]. Neacceptându-i lui Eliade valoarea literară exclusivă, într-un alt articol îi pune în balanţă calităţile de romancier cu cele ştiinţifice, înclinând către a doua categorie, considerând că „literatura râmâne păcat faţă de gând… Eliade a păcătuit prin literatură ca să se odihnească sau să se distreze… [5] Noica vedea întorcerea prietenului său către filosofie şi „lucruri serioase” ca un lucru inevitabil şi de dorit, mai ales că în ţară articolele ştiinţifice ale acestuia erau ignorate chiar din pricina pretenţiilor de a fi şi romancier în acelaşi timp.

În urma lecturii Huliganilor, roman apărut în 1934, Noica îi adresează o scrisoare critică[6] dar pertinentă prietenului său, dându-i sfaturi de ordin stilistic şi nu numai. Deja intimi, cei doi îşi împărtăşeau scrierile, de fiecare dată Noica fiind foarte aspru în critici, fără a cădea însă în polemica deseori exagerată a generaţiei sale: „Acum, când trecerea anilor a nivelat mica noastră diferenţă de vârstă, spune el, interesul meu faţă de un om care a lăsat urme adânci în viaţa mea s-a complicat cu o prietenie dintre cele mai calde…”. Continuarea are însă alt ton. Huliganii reprezintă de fapt, un debut, pentru că producţia eliadiană de până atunci, deşi „interesantă şi copleşitoare”, este imperfectă fiind mult prea vizibil marcată de referinţele autobiografice. Noica nu uită să-l atenţioneze pe Eliade de greşelile de ordin gramatical, de altfel destul de numeroase, precum şi de cele de ordin stilistic, reproşându-i: „nu cizelezi bine frazele, nu rotunjeşti o situaţie, nu echilibrezi bine, nu dozezi bine”. Totuşi, Huliganii nu mai e literatură accidentală, ca Maitreyi, iar obiecţiile făcute nu pun la îndoială valoarea romanului. Deşi insista până atunci ca Eliade să nu se mai ocupe de literatură ci să se întoarcă la filosofie unde ar face carieră, în urma lecturii acestui nou roman, Noica îi recunoaşte valoarea literară şi posibilităţile creatoare care nu se reduc strict la cercetarea ştiinţifică.

În 1934 Constantin Noica publică prima sa carte, Mathesis sau bucuriile simple, care se bucură de un mare succes, fiind premiată alături de Nu a lui Eugen Ionescu şi Pe culmile disperării a lui Emil Cioran pentru debut literar. Cărţulia de o sută de pagini nu rămâne fără ecou în revistele literare ale vremii. Eliade îl caracterizează cu această ocazie pe Noica în termeni foarte măgulitori: „Erudit fără să fie pedant, pătrunzător fără să fie cazuist, pasionat fără să fie liric, Constantin Noica se distinge […] şi prin limba literară în care scrie. Mânuieşte tot atât de sigur demonstraţia logică pe cât de discret precizează nuanţele pasiunilor[7]. De altfel, oriunde mai aminteşte de el în lucrările sale, Eliade nu conteneşte să-i aducă laude pentru calităţile sale, între care la loc de cinste se numără echilibrul maturităţii şi critica profesionistă. Spre deosebire de prietenul său, Eliade însă nu îl critică nicidecum, ceea ce este un lucru neobişnuit, bineştiut fiind caracterul scrierilor sale de tinereţe, care l-au făcut cunoscut tocmai din cauza acidităţii sale.

Prima versiune a tezei de licenţă a lui Mircea Eliade apare în 1936, sub titulul: Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, fiind prima operă ştiinţifică românească despre filosofia orientală (tipărită iniţial în franceză). După ani în care se remarcase în special prin opera sa literară, deşi articolele ştiinţifice nu lipseau, Eliade nu are prea mare succes ca filosof al culturii, aşa cum îi plăcea lui Noica să îl catalogheze, dat fiind caracterul „exotic” al cercetării. În Memorii[8], autorul îşi aminteşte de faptul că nici cei de dreapta nu vedeau cu ochi buni o lucrare care „nu se ocupa de realităţile româneşti”, nici cei de stânga, pentru că ea era scrisă de asistentul lui Nae Ionescu şi colaborator al „Cuvântului”. „Această rea-credinţă l-a indignat pe Constantin Noica şi l-a făcut să scrie articolul din „Revista Fundaţei Regale”: Yoga şi autorul ei[9]. Noica invita criticii şi gazetarii români să se ocupe exclusiv de producţia mea literară şi eseistică, adăugând că opera mea de orientalist şi istoric al religiilor le este şi le va rămâne inaccesibilă […] şi îi dojenea, în felul lui inimitabil, că încearcă să judece Yoga cu bruma de „experienţă indiană pe care o dobândiseră citind Maitreyi”. Era încă o ilustraţie a celebrului lui adagio că „nu ştim decât ceea ce am învăţat”. În articolul acesta Noica îl vede pe Eliade ca filosof al culturii, pornind în demersul său nu de la Aristotel sau Kant cum au făcut unii, ci de la filosofia şi metafizica indiană care este la fel de validă ca şi cea apuseană, mai cunoscută la noi, iar rezultatele cercetării lui interesează atât filosofia culturii, cât şi istoria şi filosofia religiilor.

Scandalul cel mai mare în jurul operei lui Eliade s-a iscat atunci când acesta a publicat un nou roman fantastic, Domnişoara Christina, care şi-a dobândit repede admiratori şi detractori. Acuzat în presă de pornografie literară, în cele din urmă este destituit din funcţia de asistent onorific pe care o deţinea la Universitatea din Bucureşti, pentru coruperea tinerilor. Noica va publica trei articole referitoare la acest scandal, în care declară că invidiază „nedreptatea frumoasă” care i s-a făcut lui Eliade prin alungarea sa de la catedră şi sfătuieşte pe acesta să îşi pună în acţiune dorinţa de a scrie o monografie a operei lui Iorga, pe care îl îndrăgea atât de mult, dar care, paradoxal, era cel care pornise şirul acuzaţiilor de imoralitate.[10]  Erudiţia lui Eliade este una admirabilă, spune Noica, pentru că dacă acesta era în liceu corijent, el a ajuns în cele din urmă un erudit (ca şi în cazul lui Eminescu), ceea ce duce la întrebarea dacă nu cumva sistemul educaţional de la noi ar trebui revizuit. El chiar atacă generaţia bătrână, care contestă şi acum operele celor tineri ce nu mai urmează neapărat acelaşi tipar ca în vechime. Astfel, dacă cineva nu se ocupă în filosofie de Platon sau Kant riscă să fie considerat un diletant. Eliade nu are numai vocaţia şi pregătirea de erudit, conchide Noica, ci şi voinţa unuia care refuză cu încăpăţânare să se rezume la un singur domeniu. În contrast cu pornografia literară de care e acuzat, tânărul erudit practică o asceză culturală foarte aspră[11], care ar fi un bun exemplu de dăruire pentru orice tânăr.

Atitudinea eliadiană de a scrie cu orice preţ, chiar dacă uneori într-o manieră mai puţin inspirată, e remarcată de Noica atunci când compară genialitatea cu seriozitatea. Eliade nu urmează ideea formelor fără fond a lui Maiorescu, care susţinea că „celula românească nu rezistă”, pentru că de fapt românul încă „n-a fost pus la muncă”, are nevoie de materiale şi condiţii pentru a produce opere valoroase. Acestea nu pot apărea din senin, ci e nevoie de exerciţiu[12]. De aceea sunt de preferat seriozităţii lui Maiorescu vorbele lui Heliade Rădulescu: „scrieţi băieţi, numai scrieţi!”, pentru că aşa se încurajează genialitatea. Dealtfel, eseul noician De caelo. Încercare asupra individului şi cunoaşterii, din 1937 se constituie în aceeaşi linie ca un răspuns la tendinţele epocii de a transforma omul într-un individ oarecare în rândul maselor. Incapabil de a mai căuta el însuşi noi sensuri, acesta devine o maşină care acceptă totul de-a gata. Ieşirea din acest impas e legată de reabilitarea individului care aderă conştient la o idee, un sens, nu se predă acestuia.

Anul 1938 desparte pe cei doi prieteni şi le limitează colaborarea în periodicele vremii.  Eliade va reîncepe în toamnă cursurile la Universitate, unde este întâmpinat cu ovaţii[13], dar pentru scurt timp, pentru că are loc instaurarea dictaturii carliste, cenzura presei şi începutul prigoanei legionarilor. Implicit, Eliade este vizat ca legionar, fiind discipolul lui Nae Ionescu, iar în 14 iulie e arestat şi deportat într-un lagăr la Miercurea Ciuc. Boala îl scapă însă din detenţie, acesta fiind transferat într-un spital din Moroieni, de unde este eliberat. De acum începe însă „greul” pentru că nemaiavând slujba de la Universitate, banii din articolele publicate nu mai erau de ajuns pentru viaţa zilnică, Noica amintind cum Eliade scria „la comandă” în această perioadă pentru diverse edituri. La 15 martie 1940 Nae Ionescu moare şi în scurt timp Eliade este numit într-o funcţie pe lângă ambasada română de la Londra. Pe 16 aprilie acesta va pleca din ţară pentru a nu mai reveni decât pentru o lună, pe la mijlocul anului 1942.

Noica se află departe de scandalurile şi teroarea acelei perioade, fiind din 1938 într-un stagiu de un an la Paris pentru pregătirea tezei de doctorat. Dealtfel implicarea sa până atunci în scandalurile politice ale vremii era nulă. Totuşi, nedreptatea asasinatului lui Codreanu din noiembrie îl face să trimită de la Paris o telegramă către Petru Comarnescu, anunţându-şi adeziunea la partid[14] (Eliade era membru destul de activ al aceleiaşi grupări de prin 1937), iar când se întoarce în ţară, după ce îşi susţine teza de doctorat, intitulată Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou (mai 1940) începe să scrie în favoarea mişcării legionare. În intervalul septembrie-octombrie 1940, Noica este redactorul-şef al revistei Buna Vestire de extremă dreaptă în care scrie 19 articole cu conţinut pro-legionar. În octombrie 1940 e numit referent de filosofie la Institutul Româno-German din Berlin şi când, în 27 noiembrie Nicolae Iorga este asasinat de către legionari, Noica se pare că ar fi avut intenţia de a trimite o telegramă către Horia Sima pentru a anunţa retragerea din mişcare, dar nu îşi duce intenţia până la capăt.

Războiul în care România intră din toamna anului 1940 îi găseşte pe cei doi prieteni departe: Eliade părăseşte Anglia şi merge în Portugalia, unde e numit secretar de presă pe lângă ambasadă până la sfârşitul războiului, în timp ce Noica, revenit la Bucureşti în 1941, este din fericire declarat inapt pentru luptă (îi fusese extirpat un rinichi în 1935), nefiind astfel înrolat. Singurele contacte dintre Eliade şi Noica din perioada războiului ne parvin din corespondenţa păstrată.

 

Exilul

 

Generaţia interbelică din care făceau parte Noica şi Eliade îşi propunea un activism cultural în special în ţară. De aceea, Eliade nu se împăca deloc cu ideea de a-şi petrece timpul ca funcţionar de ambasadă în străinătate. Cauzele pentru care totuşi acceptase plecarea din ţară erau strict economice, aşa cum aminteşte într-o scrisoare adresată lui Noica în 21 martie 1943: „am sacrificat pentru banii de buzunar pe care-i am din 1940 prezenţa mea alături de voi în evenimentele esenţiale ale neamului…[15] Aflat departe de ţară, nu se simte în largul lui, fiind obişnuit să fie părtaş la toate schimbările ce au loc în cultura şi societatea românească. Pentru acest motiv chiar se compară cu un dezertor, neputând însă face nimic şi pentru că soluţia cererii sale de a se întoarce în ţară şi  înrolarea i se par a fi doar „gesturi bune de ziar”, singurul lucru care-i rămâne este să scrie, probabil cea mai bună modalitate de a se sustrage istoriei tulburi prin cufundarea într-o lume a creaţiei: „În faţa avalanşei de pesimism şi moarte pe care o simt ameninţându-mă,  mă apăr după cum ai văzut mai sus. Cel puţin, dacă ne va fi scris să ne prăbuşim, să ne prăbuşim creînd. E singurul nostru mijloc de a ne desolidariza de demenţa colectivă din jurul nostru[16]. Refugiul în creaţie în astfel de momente tulburi este o constantă a lui Eliade şi mai târziu, în anii de după război şi asupra ei el meditează de mai multe ori, considerând creaţia drept mijlocul prin care omul se sustrage terorii istoriei[17].

Tulburarea lui Eliade contrastează cu calmul noician. Rămas în ţară, deşi în plin război, el găseşte o mulţime de lucruri pozitive de împărtăşit prietenului său care, deşi într-o ţară neutră, purta în sine o luptă grea: „scrisorile tale au întotdeauna asupra-mi o influenţă liniştitoare şi stnică totodată, răspundea Eliade la 21 septembrie 1941. În „apexul”unei grozave crize morale – când trebuia încă o dată să aleg între coherenţa cu mine însumi şi dezastru – ai venit tu, cu atâtea veşti bune: copilul care ţi se va naşte, cercul N. I., cărţile pe care le publici, etc. Inutil să-ţi mai mulţumesc. Nici nu bănuieşti cât îţi daroreşte generaţia mea – ştiindu-te ferm pe aceeaşi poziţie…[18]

Departe de ţară, Eliade e prezent în viaţa culturală românească prin bunului său prieten căruia îi dă tot felul de indicaţii cu privire la tipărirea câtorva lucrări ale sale (Mitul reintegrării, Insula lui Euthanasius), spunându-i foarte precis cum anume să se implice în rezolvarea acestor chestiuni. Corespondenţa dintre Noica şi Eliade duce la apariţia numărului 3 din revista Zalmoxis, menită să facă cunoscut peste hotare filonul bogat al credinţelor şi tradiţiilor poporului român. Foarte preocupat de opera sa, îi spune lui Noica să nu facă extrase din articolul său[19]. Poate e un lucru surprinzător pentru ca în acest timp Eliade să scrie şi să ceară  publicarea unei lucrări despre dictatorul Salazar, dar apariţia unei astfel de lucrări de „popularizare” a liderului portughez în ţară a făcut posibilă publicarea câtorva cărţi despre români în Portugalia[20]. La corectarea acestei monografii  lucrează şi Noica, la solicitarea lui Eliade care afirma patetic faptul că a început să uite să mai scrie în româneşte: „te rog pe tine, ca un bun prieten şi un scriitor cu simţ al limbii, să revizuieşti manuscrisul, pieptănând frazele prea bolnăvicioase, […] făcând din această carte ceva care să semene cu cartea unui scriitor român[21]. În concluzie, atât Eliade, din străinătate, cât şi Noica, din ţară, se străduiau să dea culturii române o importanţă europeană, atât Zalmoxis, cât şi monografia despre Salazar fiind în primul rând publicaţii de „propagandă, ştiinţifică şi culturală pe care cred că suntem obligaţi şi, mai ales avem posibilitatea de a o face”, „pentru o acţiune de refacere a prestigiului neamului nostru[22].

Epoca tulbure a războiului contrastează cu viaţa plină de realizări familiale şi profesionale ale lui Noica. În ianuarie 1942 se naşte Răzvan şi peste doi ani, Dina. Are o activitate intensă publicând articole în diferite reviste, înfiinţând “Cercul Nae Ionescu”, proiectând mai multe lucrări, între care editarea cursurilor universitare ale lui Ionescu, împreună cu Mircea Vulcănescu, dar şi a unei reviste, intitulată Izvoare de filosofie (1942-1943) la care participă cu articole şi Eliade. Cu acelaşi nume ar vrea să “boteze” o tipografie menită a publica texte filosofice, lucru care îl încântă pe Eliade, totuşi sceptic cu privire la rentabilitatea ei[23]. În 1943 candidează la ocuparea unui post universitar, acela de conferenţiar la catedra de Filozofia istoriei şi culturii. Drept contracandidaţi Noica i-a avut pe Eliade şi pe Ion Zamfirescu. Noica a anexat dosarului prezentat comisiei de examinare o declaraţie de intenţie în care spune că: “Vă rog totodată a lua act de faptul că înţeleg să mă retrag din concurs în caz că sa prezintă d-l Mircea Eliade”, prin aceasta arătându-şi sprijinul şi admiraţia pentru prietenul său din Portugalia, pe care, în spatele criticilor pe care i le aducea deseori, îl admira profund. Bineînţeles că Eliade nu s-a prezentat la concurs, dar Noica a fost respins, pentru că “nu are lucrări de specialitate”, după cum au declarat trei dintre cei cinci membri ai comisiei[24].

În ţară situaţia se înrăutăţeşte pentru Noica după pierderea războiului, mai ales că el a ales să nu emigreze. Din 1946, după ce tatăl său moare, trebuie să se îngrijească de soarta şi averea familiei, nemaigăsind prea mult timp pentru activitatea sa filosofică decât prin intermediul unor întâlniri private organizate de cele mai multe ori la el acasă, privite curând de noul regim ca adunări reacţionar.

Preluarea puterii de către comunişti în 6 martie 1945 îl determină pe Eliade să se răzgândească privind întoarcerea sa atât de dorită acasă, mai ales că atitudinea lui anti-marxistă era binecunoscută încă din anii ’30, aşa că după ce soţia îi moare într-un sanatoriu din Portugalia, pleacă la Paris unde se stabileşte pentru următorii 11 ani, ţinând cursuri la Ecole Pratique şi apoi la Sorbona şi publicând articole ştiinţifice în reviste de specialitate. El înţelegea că epoca libertăţii culturale din România era sfârşită. Noica însă era ca de obicei mai optimist şi îl încuraja pe prietenul său din exil, într-o scrisoare “admirabilă” prin curajul pe care îl inspira, în urma citirii ei Eliade regăsindu-se, “purificat, înălţat, îmbogăţit”. Noica scria în aceasta că “e marele nostru privilegiu de necăpătuiţi, de neajunşi pe plan spiritual, să putem spune: viaţa mea începe mâine[25]. Perioada postbelică trebuie privită ca o nouă deschidere, un nou început pentru cei doi care se apropiau de vârsta de 40 de ani. Lucrurile se înrăutăţesc însă repede, căci o altă scrisoare, trimisă cinci luni mai târziu are un ton mai puţin optimist. Vorbind de paralizia totală a activităţii intelectuale în România, Noica adaugă: “Încep să înţeleg că societatea românească a trăit şi trăieşte prin poussé-uri; principalul e să ne păstrăm intacţi pentru cel viitor. Mă gândesc cât de privilegiaţi suntem că ne-am putut împlini culturaliceşte. Şi cât de utili vom putea fi![26]” Noica întrevedea chiar şi în cea mai grea perioadă a sa de până atunci o viitoare cădere a comunismului şi se pregătea pentru momentul când generaţia sa va fi răspunzătoare de evoluţia culturală din România. Încă şi mai pesimist, în 1957 îi scria lui Cioran faptul că peste o sută de ani, într-o Europă care va fi a depăşit aparentul dualism capitalism-comunism, limba română “cu prea târziul ei”, nu va fi printre limbile care vor rezista. Implicit, cultura română, în care limba se exprimă, va dispărea, din cauza lipsei ei de substanţă[27].

Încă din această perioadă Noica începe să fie urmărit ca fost legionar şi din mai 1949 autorităţile comuniste îi impun domiciliul obligatoriu la Câmpulung-Muscel, destul de departe de Bucureşti pentru a nu mai putea face nimic. El continuă însă atât întâlnirile filozofice pe care le ţinea şi în ultimii ani de şedere în Bucureşti, cât şi corespondenţa sa cu Eliade, chiar dacă toate articolele, scrisorile, volumele pe care acesta le trimitea erau cercetate minuţios, aşa cum reiese din dosarul său de urmărire, publicat de curând.

Cea din urmă scrisoare datată dinaintea detenţiei lui Noica e scrisă de Eliade prin 1957-1958, deşi e trimisă abia prin 1973: În ea, acesta afirmă că ultimele rânduri trimise l-au introdus, încântându-l, în universul unui Noica ajuns la vârsta deplinătăţii spirituale: “Maturitatea ta[…], îndrăzneala cu care te roteşti peste sisteme şi istorii, optimismul tău (singurul în care mă recunosc), imensa ta generozitate faţă de oameni, de ideologii, de naufragii mă bucură. Aş fi fost fericit să aflu că ai rămas acelaşi (Nu-mi scriai tu, peste ţări şi mări, în 1930, că spiritului îi repugnă imobilitatea?). Dar cum să-ţi exprim surprinderea şi încântarea cu care am descoperit că ţi-ai însuşit dimensiuni noi, fără ca totuşi să fi renunţat la tot ce-ai avut şi ţi-ai făurit tu de când ne cunoaştem?[28]

După ce Constantin Noica primeşte de la Eliade romanul La foret interdite (publicat mai târziu sub numele de Noaptea de Sânziene) şi de la Emil Cioran, La Temptation d’exister şi trimite fragmente din proiectatele Povestiri despre Hegel, este arestat şi condamnat. Acuzaţia adusă era aceea că a conspirat împotriva ordinii sociale şi a spionat în favoarea Franţei, corespondând cu “trădătorul de patrie” Emil Cioran[29]. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare la care fusese condamnat, fiind eliberat în august 1964. Alături de el sunt arestaţi toţi participanţii la seminariile private, “conspiraţioniste”, pe care Noica le organizase la Câmpulung. Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Arşavir Acterian, Alecu Paleologu, Constantin Pillat şi alţi 17, cunoscuţi la proces sub numele de “lotul mistico-legionar Noica-Pillat”, vor petrece în închisorile comuniste diferite perioade în funcţie de “pericolul” pe care îl reprezenta fiecare. Atmosfera de la proces şi din închisoare e descrisă de Nicu Steinhardt în Jurnalul fericirii: detenţia se transformase într-o sesiune prelungită de prelegeri pe diverse teme, întrerupte din când în când de şedinţele umilitoare “servite” de torţionari[30]. Noica nu pare a fi regretat aceşti ani de aspră detenţie, incomparabilă cu cea a lui Eliade de la Miercurea Ciuc. În 1972, când Noica îl întâlneşte pe Eliade la Paris, îi spune că “acei ani au fost cei mai fericiţi din viaţa lui, mai ales anii petrecuţi într-o celulă, singur, fără nici o carte, fără o foaie de hârtie şi un creion… “Tot timpul era al meu! Îmi spune. Puteam medita pe îndelete, fără grabă; puteam gândi la tot ceea ce citisem până atunci. Aşa am parcurs întreaga istorie a filosofiei occidentale, de la presocratici la Husserl…[31]

 

Libertatea ideilor

 

Nu mult după eliberarea sa, Noica este angajat cercetător principal la Centru de Logică al Academiei Române, în urma programului comunist care viza împăcarea cu vechii duşmani prin “integrarea” lor în sistem şi în această nouă postură intervine o oarecare liberalizare. Noica începe să publice din nou articole în reviste, majoritatea referitoare la gândirea românească, lucru agreat de noua tendinţă naţional-comunistă dictată de Ceauşescu. Mai mult, are acces şi la unele publicaţii din străinătate, iar corespondenţa cu Eliade, care fusese parţial reabilitat în ţară, este reluată cu intermitenţe. Din exil, Eliade se bucură că îi poate citi articolele din România Literară, care îl “fascinează” şi speră ca toate articolele lui Noica vor fi strânse într-un volum, lucru care se şi întâmplă în 1970, când apare Rostirea filosofică românească. Eliade începe să îi trimită din ultimele publicaţii ale sale, ba chiar şi prima parte din Amintiri, cerându-i, aşa cum făcea şi în anii ’30, să-i facă observaţiile de rigoare atunci când ar fi cazul[32]. Citind aceste Amintiri, Noica comentează emoţionat în Jurnalul de idei evoluţia lui Eliade (pe care deseori o va numi aventură spirituală), care a trecut de la substanţe la plante, insecte, literatură, filosofie, religii, care l-au purtat spre arhetipurile istoriei[33].  Această observaţie va fi reluată de el mai târziu, când va publica în 1983 un articol intitulat Cei şapte paşi ai lui Buddha, în fapt o biografie a prietenului său aflat pe atunci la Chicago.

În cadrul acestei libertăţi de mişcare din ţară, Eliade aşteaptă momentul reîntâlnirii cu vechiul său prieten. Încă din 1969 Noica era invitat să participe la Paris la colocviul organizat de Pierre Emmanuel, dar autorităţile de la Bucureşti nu îi eliberează paşaport decât în 1972, pentru a-şi revedea copiii şi prima soţie. Aşa se face că revederea celor doi are loc la Paris, între 23 iunie şi 2 iulie.

Eliade descrie plin de entuziasm întâlnirea care a avut loc la Paris: „După-amiază Dinu Noica vine să mă vadă şi stăm de vorbă trei ceasuri. Ce-aş putea însemna mai întâi?… Totul mi se pare extraordinar: faptul că ne reîntâlnim după treizeci de ani; că îl găsesc neschimbat, adică tot atât de optimist, de încrezător în viaţă, în „Istorie”, deşi această mult preţuită „Istorie” l-a ţinut vreo zece ani în temniţă…” E minunat de viziunea noiciană asupra românilor, schimbată profund de anii detenţiei, unde a descoperit că „numai în temniţă ies la iveală virtuţile fiecărui individ, ignorate sau minimalizate până atunci” şi că valoarea morală a acestora a fost o adevărată revelaţie. Noica rămâne încrezător asupra posibilităţii creatoare a culturii româneşti, cu tot scepticismul lui Eliade, care se întreabă ce filozofie originală poate apărea „într-o cultură controlată de cenzură[34]. Noica îi propune prietenului său o colaborare culturală între exil şi regimul din ţară, mai precis e vorba despre Institutul Oriental proiectat pentru a evidenţia calitatea României de liant între Orient şi Occident şi a scoate cultura noastră de sub blestemul „culturilor mici” încă înainte de război, idee care însă nu mai e privită cu acelaşi entuziasm de Eliade ca înainte de război, cu siguranţă pentru că regimul comunist nu ar permite ca totul să se realizeze după dorinţa sa.

În Junalul de idei Noica face câteva referiri la această întâlnire, dar, în stilu-i caracteristic, reţinut. Eliade e „delirant” în prima zi a revederii, notează el. Toată perioada din închisoare, pe care mai mulţi dintre cei aflaţi în exil i-au cerut să le-o detalieze, el o descrie cu o oarecare degajare şi fără implicaţii politice, pe care le refuză de mai multe ori. Pe 30 iunie notează laconic faptul că a reuşit să discute cu Eliade esenţialul, adică proiectul înfiinţării institutului oriental, iar în ultima zi, când se pregătea de plecare, îşi permite un comentariu „mai larg” la adresa lui: „E extraordinar şi neschimbat, deşi undeva slăbit, ca şi Emil Cioran socializat, pe pământ…[35]

În urma plecării lui Noica, Eliade şi prietenii săi parizieni rămaşi sub puternica impresie a revederii prietenului de o viaţă, încearcă să „dezlege” enigmele: „Un singur lucru este sigur: C. N. a izbutit să „asimileze” experienţa închisorii, adică să se împace şi să-i găsească o justificare; a ieşit din această tragică încercare mai adâncit, mai împlinit. Şi, mai ales, hotărât să accepte condiţiile istorice ale României de azi şi deci să-şi concentreze activitatea şi creaţia în acele sectoare care sunt tolerate. Într-un cuvânt, Dinu, care a înţeles atât de bine filozofia lui Hegel, acceptă „Istoria” – ştiind că oricare altă decizie l-ar conduce la tăcere, sterilitate sau nevroză[36]. Scriindu-i lui Noica în august 1972, Eliade afirmă în nota lui caracteristică, patetică, faptul că totul pare a fi fost un vis din care cu greu se poate trezi şi că are certitudinea unei revederi cât de curând. Chiar îi face o subtilă aluzie la posibilitatea de a părăsi definitiv ţara, pentru a conferenţia în apus, spunându-i că îl aşteaptă „oriunde s-ar hotărî să colinde”[37]. Bineînţeles că Noica nu doreşte acest lucru, pentru că, aşa cum spusese de mai multe ori, voia să se împlinească din punct de vedere cultural în ţară. El revine cu propunerea înfiinţării Institutului Oriental la Bucureşti, cerându-i lui Eliade să accepte funcţia de director, dar acesta spune că de o „colaborare” nu se poate, „ea implicând condiţii inexistente şi irealizabile în viitorul apropiat […] Voi, cei de acolo, obişnuiţi cu noile structuri, veţi şti cum să-l transformaţi într-un instrument valabil de muncă şi creaţie.[38]. Totuşi, nu exclude posibilitatea de a face câteva sugestii, aşa că îl primeşte pe Sergiu Al-George la Chicago, pe 15 septembrie 1973. Printre altele, acum îşi explică tăcerea sa şi a lui Cioran în legătură cu procesele celor rămaşi în ţară şi închişi de comunişti ani buni: „fiind consideraţi „fascişti”, protestele noastre, al lui Cioran şi al meu, i-ar fi deservit: ar fi fost interpretate ca o confirmare indirectă a „reacţionarismului” lor[39]. Dealtfel, atitudinea anticomunistă a lui Eliade făcea ca acesta să „dispară” din revistele culturale şi după liberalizarea din 1964. Astfel, între 1970-1972 orice referire la el în articole sau publicaţii au fost interzise, bineştiut fiind faptul că din 1970 regimul de la Bucureşti tinde către neo-stalinism. Eliade se plângea că a greşit alcătuindu-şi toate operele literare în româneşte, fiind condamnat la uitare în ţară, pentru că e interzis[40]. Dar şi Noica a „dispărut” în 1972, pentru scurt timp însă, pentru ca să fie apoi acceptat datorită unor publicaţii aparent favorabile naţional-comunismului devenit doctrină de stat în anii ceauşismului. În  1973 publică Creaţie şi frumos în rostirea românească, iar în 1975, Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, pe care Eliade o laudă, spunând că îi „revelează adevărata dimensiune a lui Eminescu”.

Anii 70 pot fi pe drept cuvânt consideraţi anii de glorie ai celor doi prieteni care în această perioadă şi la începutul deceniului următor au publicat ca niciodată. Noica îşi vede tipărită în 1976 Despărţirea de Goethe, într-o nouă formă, vechiul manuscris fiind pierdut prin 1970, în 1978 apare  Sentimentul românesc al fiinţei, iar în 1981 Devenirea întru fiinţă. Eliade începe să îşi publice, din 1976, Histoire des croyances et des idees religieuses, încercând o abordare exhaustivă a fenomenului religios. Ceea ce le uneşte preocupările este ideea comună că omul modern eşuează în autonomizarea sa. Individualismul exacerbat al epocii contemporane duce la alienare şi la spaima pe care omul o resimte în faţa istoriei căreia el însuşi i-a dat puteri absolute. Salvarea din această criză vine din redescoperirea nevoii de raportare la o instanţă eternă,  (credinţa ca posibilitate de ieşire din cadrele raţiunii sterpe, la Eliade), sau altfel spus, de re-conectare a individualilor la un general (reconfigurarea omului după formula individual-determinaţii-general, devenirea individualului întru general, la Noica).

De multe ori Noica îl acuză pe prietenul său că ridică religiile tribale la acelaşi rang cu marile religii ale lumii, ceea ce nu ar fi întru totul corect. După apariţia primului volum al Istoriei credinţelor…, Noica pare să înţeleagă demersul eliadian, în Jurnalul de idei susţinând că Mircea Eliade s-a vrut şi a reuşit să-şi aroge funcţia planetară, el nemaifiind cetăţeanul unei lumi, ci al planetei, prin preocupările lui. Prin opera lui, acesta devine „mijlocitor între noi şi noi înşine, între Est şi Vest, între Occident şi lumea a treia, literatură şi mit, modern şi primitiv, civilizaţie şi spirit.[41] Mai pe larg despre aceste lucruri, Noica scrie un articol în Săptămâna Culturală, intitulat Adevăratul înţeles al sacrului, în care compară pe Hegel, la care totul e real şi raţional, cu Eliade, care întrevede în tot ceea ce e profan sacrul camuflat[42]. Dacă Frazer scria în celebra sa Golden Bough că nimic nu are sens, el afirmă şi demonstrează că totul are sens. Hegel aşază lucrurile în dreptatea sa, pe când Eliade face dreptate în lucruri aşa cum sunt ele, fără a fonda o nouă religie sau a sistematiza arhetipurile şi simbolismele. Găseşte înţelegere pentru toate religiile şi ridică toate la sens şi sacralitate. Funcţia omului de cultură Mircea Eliade, mai notează Noica elogios, este aceea de a reda sănătate culturii occidentale cufundate pre mult în raţionalism sec şi de aceea este asemenea lui Parsifal în lumea de azi, spunând cuvântul potrivit pentru aşezarea lucrurilor. „Dincolo de lumea terifiată de cataclisme, inventariază şi semnifică totul. Omul trebuie să se regenereze dinăuntru, reaminindu-şi platonician „timpul acela”…[43]

Ieşind la pensie, în 1975, Constantin Noica decide să părăsească Bucureştiul în căutarea liniştii. În cele din urmă se mută la Păltiniş, într-o cameră dintr-o cabană turistică de unde mai pleacă doar de câteva ori pe an, pentru puţine zile. Aici va da fiinţă unei şcoli de filosofie după un program propriu, lipsit de regulile academice în uz, fiind aproape de îndeplinirea dorinţei sale, exprimată prin celebrele cuvinte: “Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic”. Visul acestei şcoli a elitelor româneşti îl bântuia pe Noica de mai multă vreme, iar eşuarea proiectatului Institut Oriental îl face să se gândească la “cantonamentul” geniilor. În Jurnalul de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu aminteşte de mai multe ori de această idee a lui Noica: în loc să-l convingă pe Eliade în ţară, aşa cum îi cereau autorităţile, el propune un plan pentru a descoperi pe cele 22 de genii din cele 22 de milioane de români care să intre în acest “cantonament” şi, bine pregătiţi, să aducă primul premiu Nobel pentru România[44].

 

Apoteoza

 

Eliade continuă să îi trimită şi la Păltiniş lui Noica diferite lucrări publicate de el peste hotare, chiar dacă acestea nu ajungeau întotdeauna, aşa cum dorea. Aici este comentat împreună cu “elevii” şcolii, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi uneori Sorin Vieru nu de puţine ori. Pe lângă critica sacrului cu exemplul binecunoscut al “autobuzului care merge la Eleusis”, Noica nu uită să afirme că Eliade a fost întotdeauna “ca o cutie cu surprize”. Spunea mai mereu banalităţi, “ca apoi să trântească o idee cu care îi cucerea pe toţi…” În afară de aceasta, mai aminteşte şi de acea “daimonie” a scrisului care se vede foarte bine şi in cele două volume ale Jurnalului eliadian: sărea de la literatură la istoria religiilor şi invers, oprindu-se, de exemplu, din Şamanism pentru a scrie La foret interdite. Ucenicului săi care căuta să facă o paralelă între el şi Eliade, Noica îi răspunde împăciuitor: “Eliade are un egoism cu deschidere: din împlinirea lui profită toţi […] Atât Eliade şi Cioran şi-au obţinut ideile până la 30 de ani. Au avut un start mai bun decât mine. Eu mi-am simţit începutul bun după 40 de ani. În orice caz, sper că te-ai convins, cu ocazia asta, cine e omul şi cât de mare e. Nu ne mai compara: avem alte destine. Gândeşte-te la ce-ar fi făcut, cu proiectele lui, o dată rămas aici. Ce s-ar fi făcut fără biblioteci? Eu m-am mulţumit cu clasicii mei…[45]

Citind Despărţirea de Goethe (tipărită în 1976), Eliade îi scrie lui Noica, afirmând faptul că nimeni nu a cântărit atât de bine o astfel de lucrare. Bucuria era cu atât mai mare cu cât prin 1970 Noica suferise foarte mult pentru pierderea primei versiuni. În Despărţirea de Goethe, Noica acuza pe autorul lui Faust de legitimarea modernă a ethosului neutralităţii, vinovat în opinia sa de criza omului contemporan, pus în situaţia de a nu mai putea emite judecăţi de valoare, lucru cu care Eliade era întru totul de acord. Noica propunea o întoarcere la filosofia greacă şi în special la Platon, la care raţiunea era orientată către Bine, către fiinţă. De acelaşi entuziasm dă dovadă Eliade şi după citirea comentariului la Tinereţe fără bătrâneţe…, despre care scrie că e deosebit de profund, neputând fi tradus din româneşte decât cu mare greutate, aceeaşi problemă întâmpinându-se şi la traducerea în franceză a operelor filosofice ale lui Blaga[46]. Prin 1978 nu uită să amintească de Sentimentul românesc al fiinţei, desemnată drept “cartea care mi-a plăcut şi m-a tulburat cel mai mult din tot ce am citit în ultimii ani.[47]” Noica citeşte această scrisoare în compania “elevilor” săi veniţi la Păltiniş, iar Liiceanu notează, cu această ocazie, întristat: “În final, Eliade îl întreabă cu iresponsabilă candoare pe Noica “de ce nu-şi pregăteşte o ediţie franceză a Sentimentului românesc”, ca şi cum asta ar depinde de dorinţa şi voinţa lui Noica[48]. Prin 1980 Eliade întreabă pe Noica de ce nu mai apare Despărţirea de Goethe în germană şi îl sfătuieşte să îşi traducă singur Ontologia  în franceză[49]. Toate aceste “sfaturi” ne-ar putea face să ne întrebăm de ce Eliade şi Cioran nu s-au ocupat de editarea operelor lui Noica în Vest, dar acest lucru îl reproşa celor doi chiar filosoful de la Păltiniş. Eliade dă acelaşi răspuns pe care l-a dat înainte şi lui Al-George: intervenţiile sale ar fi făcut să aibă de suferit tot Noica în ţară.

Noica a înţeles ca nimeni altul viziunea eliadiană asupra lumii şi a Istoriei, alcătuind un articol în care face o analiză revelatoare a vieţii de cercetător a prietenului său de la Chicago. Cei şapte paşi ai lui Buddha ne face să înţelegem că “la fel cum un trib (Uitoto) muncea pentru a putea dansa, Mircea Eliade, după ce a muncit o viaţă, dansează în cultura timpului nostru” . Deşi plecat în lume, el nu a părăsit cultura română, dar nu mai este omul unei culturi, ci homo planetarius, care valorifică toate culturile, chiar şi pe cele neluate în seamă de altele, căutând să stăpânească în bibliografie totul, ca un “secretar” al spiritului. Noica compară cele şapte etape ale aventurii spirituale eliadiene, de la studiul naturii, al chimiei, biologiei, în anii copilăriei şi până la identificarea sacrului, “ultimul termen al setei de concret şi de fiinţă”, cu cei şapte paşi ai lui Buddha în drumul său spre atingerea Absolutului. Mircea Eliade, conchide Noica, “a găsit spaţiul sacru aici, pe un pământ care va trece, dar unde s-au rostit cuvinte care nu vor trece [50].

Nici în 1981 speranţa revenirii în ţară a lui Eliade şi înfiinţarea Institutului Oriental nu îl părăsise pe Noica, acesta cerându-i prietenului său amănunte despre cum ar trebui să funcţioneze institutul fără acesta şi despre un proiectat nou număr al revistei Zalmoxis. Noica încă mai era adeptul crezului că singura formă de împlinire culturală are loc în ţară: Nu-ţi cer să vii (dacă Electrele de acolo nu te lasă) nici măcar pentru trei zile spre a obţine ce a obţinut pentru ţară Palade. Îţi cerem să-ţi salvezi destinul tău cărturăresc aici, unde, spre deosebire de neantul occidental, vei supravieţui.[51] Această speranţă este însă spulberată de Eliade, care dă detalii despre ce catedre ar trebui să aibă institutul, despre sensul acestuia, dar îi cere să “reînvieze” Zalmoxis cu Al-George (Care moare însă în decembrie, acelaşi an), el putând fi menţionat ca “fondator”. Despre venirea în ţară nici nu mai aminteşte, mai ales că în 1979 fusese preşedintele asociaţiei care cerea eliberarea părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

O întâlnire (ultima) dintre Noica şi Eliade are loc tot la Paris, în apartamentul lui din Piaţa Charles Dullin, pe 21 iunie 1985. Pe lângă punerea în discuţie a publicării în franceză la Payot a operei lui Blaga şi proiectul comun al lui Noica şi Handoca de a publica articolele din liceu ale lui Eliade precum şi viitorul Roman al adolescentului miop, accentuarea represiunii din ţară pare a fi principalul subiect al conversaţiei. “Dinu, pare-se, e deprimat de ceea ce se întâmplă în ţară şi îi e teamă că însăşi cultura românească ar putea fi anulată[52]. Se pare că optimismul lui Noica cu privire la România – ţară a lui “ar fi să fie” din punct de vedere cultural[53] slăbise şi toate încercările sale de a promova cultura română, cu riscul de a fi văzut drept un colaborator al regimului comunist din ţară începuseră să-şi piardă tăria de odinioară.

Ultimele scrisori eliadiene către prietenul lui din Păltiniş detaliază preocupările sale în a-şi expedia arhivele şi cărţile către Academia Română şi bibliotecile româneşti din Chicago, presimţindu-şi parcă iminenta trecere. Aceasta vine poate şi mai devreme decât credea el, în urma durerii suferite din cauza incendiului din biroul său (decembrie 1985), din care nu şi-a mai revenit. În 1987 Noica publica un articol în Viaţa Românească în care spunea că “Cel mai anistoric în aparenţă, a sfârşit prin a fi cel mai actual istoriceşte” prin faptul că opera sa a mijlocit între Occident şi Orient, între materie şi spirit, visând ca ţara noastră să fie aceea care leagă cele două lumi cultural. “Întreaga învăţătură a lui Eliade s-ar putea tălmăci în vorba românească: “trebuie să ai ceva sfânt”, chiar totul. De aici nu se desprind vorbele lui Malraux, ci răspunderea pentru un veac care se sperie de urmările propriei nesăbuinţe”, iar într-un altul, adresat “către cititorul tânăr”, completează, spunând: “Mircea Eliade nu atrăit sub nici un privilegiu sau îndemn. Ci a privit în jurul său la propriu […] şi a început să citească astfel în Cartea cea Mare a Lumii…”[54]

Eliade părăseşte lumea aceasta, aşa cum spunea şi Noica, în paşi de dans, fără să părăsească însă preocupările timpului nostru, fiind mai actual astăzi ca acum douăzeci de ani.

Nu după multă vreme Noica îşi urmează prietenul în eternitate. Episodul cu şoarecele real sau imaginar, nu se ştie, patetic redat în Jurnalul de la Păltiniş, ne este cunoscut tuturor şi nu mai trebuie amintit aici. Detractorii au încercat să îl răpească memoriei pe Noica şi mai stăruie şi azi să roadă prin publicaţii, dorind să impună un Noica vinovat la început de legionarism, iar apoi căzut în celălalt păcat, colaboraţionismul cu regimul. Numai că uriaşii trec mai departe, neluând în seamă şoarecii.

 

 

 

*

*        *

 

 

 

Prietenia dintre Constantin Noica, dincolo de  formule epistolare ce pot fi interpretate drept stereotipii, dincolo de scrisori şi articole păstrate şi adunate în colecţii, e una cu mult mai adâncă. Ceea ce îi asociază pe cei doi în memoria urmaşilor şi admiratorilor este setea profundă de cunoaştere şi patetismul luptei lor pentru cauza culturii româneşti, spre a o transfigura dintr-o „cultură mică” într-una de valoare universală, chiar cu preţul de a fi acuzaţi de posteritate drept legionari, fascişti, antisemiţi sau din contra, colaboraţionişti şi eventual, după dorinţa unora, de a fi puşi la index. Amândoi au văzut şi au visat la o Românie care, neinteresantă geografic sau politic, să fie după cum notează Noica în Jurnalul său de idei, un pod între Orient şi Occident”. “Dacă ne asemănăm atît de mult cu «orientalii» nu este pentru că ne-am «turcit», ci pentru că în România, ca şi în sud-estul Europei şi în Asia întreagă, geniul creativităţii de tip neolitic s-a păstrat pînă mai deunăzi. Nu este vorba de a ne întoarce în trecut, ci de a cunoaşte mai bine şi a înţelege elementele de unitate ale Orientului şi ale Europei“, scria Eliade într-o epistolă adresată prietenului său de o viaţă.

Salvarea omului modern pus în faţa auto-anihilării e tema comună a celor doi gînditori români: nu se poate ieşi dintr-un impas decât prin reîntoarcerea la momentul de unde a început “dezastrul”. Fie că este vorba despre o redeschidere a individualului către general ca răspuns la akatholie (boala sprituală care corespunde subiectivismului) şi o deschidere a generalului către individualuri ca răspuns la atodetie (boala obiectivismului), aşa cum spune Noica descriind modelul său ontologic, fie că e vorba, mai concret, despre reinventarea credinţei, în sensul iudeo-creştin al cuvântului (adică a faptului că pentru omul religios, totul devine posibil în Dumnezeu), aşa cum conchide Eliade în Mitul eternei reîntoarceri, putem vorbi de preocupări de o viaţă care duc în final către aceeaşi concluzie: salvarea persoanei stă în revenirea în fire a sa. Devenirii oarbe întru devenire i se opune devenirea întru ceva, o reîntoarcere din exilul exteriorităţii căruia omul s-a supus de bună voie, către sinele interior. Devenirea întru fiinţă.


[1] Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediţie revăzută şi indice de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 225-226.

[2] Convorbire a lui Mircea Handoca cu Constantin Noica, realizată în octombrie 1981, publicată pe site-ul: http://autori.humanitas.ro/eliade/despre2.php?tid=4, 27-03-2007.

[3] Constantin Noica, Cel dintâi roman al lui Mircea Eliade,  publicat în Vremea, an II, nr. 92, 5 dec. 1929, reprodus în Dosarul Eliade IV,  ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Curtea Veche, 2000, pp. 7-8.

[4] C. Noica, Întoarcerea din Rai,  publicat în Convorbiri literare, februarie 1934, reprodus în Dosarul Eliade IV, pp. 75-76.

[5] C. Noica, Opera. Introducere la biografie, articol publicat în Litere, nr 2, iunie-septembrie 1934, reprodus în volumul Moartea omului de mâine – publicistică III-  sub îngrijirea lui Marin Diaconu, Editura Humanitas, 2004, pp. 78-79.

[6] Scrisoare din 17 dec 1935, publicată în Dosarul Eliade IV, pp. 200-204.

[7] M. Eliade, Regulae ad directionem ingenii, articol publicat în Vremea, an VIII, 29 septembrie 1935, citat reprodus de Mircea Handoca în prefaţa volumului antologic Constantin Noica – Istoricitate şi eternitate, Editura Capricorn, Bucureşti, 1990, p. 17.

[8] M. Eliade, Memorii, p. 310.

[9] C. Noica, Yoga şi autorul ei, articol în Revista fundaţiilor regale¸ 1 ianuarie 1937, reprodus în volumul Moartea omului de mâine – publicistică III-  ed. cit., pp. 281-287.

[10] C. Noica, Rânduri despre un pornograf,  articol în Vremea, An X, nr. 492, 20 iunie 1937,  republicat în Moartea omului de mâine…, ed. cit., pp. 325-326.

[11] C. Noica, Mircea Eliade erudit, articol în Vremea, acelaşi număr, republicat în Moartea omului de mâine…, ed. cit., pp. 327-329.

[12] C. Noica, Genialitate şi seriozitate, articol în Credinţa, an II, nr. 270 din 25 octombrie 1934, ca răspuns la articolul lui Eliade, Nu rezistă celula? din 21 octombrie 1934, republicat în Moartea omului de mâine…, ed. cit., pp. 143-144.

[13] C. Noica, în interviul acordat lui Mircea Handoca în octombrie 1980 face un portret lui Eliade aflat la catedră: „În ce priveşte pe Eliade conferenţiarul, el transmitea, ca în orice convorbire, acea fervoare a spiritului pe care n-am întâlnit-o la nimeni şi care… sunt sigur, date fiind succesele sale în străinatate — îl va fi însoţit toată viaţa. Nu era un om: era un blând incendiu, care, iată, a venit să încălzească inimile şi cugetele lumii intelectuale, pretenţioase dar atât de reci, din Apusul apropiat şi îndepărtat”. Interviul este publicat pe site-ul: http://autori.humanitas.ro/eliade/despre2.php?tid=4

[14] Florin Ţurcanu, Mircea Eliade – prizonierul istoriei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 337 şi 375-376.

[15] M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, volumul II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 361.

[16] Ibidem, pp. 359-360.

[17] Florin Ţurcanu, op. cit., pp. 365, 369, 402, 426.

[18] M. Eliade, Europa, Asia, America…,   p. 351.

[19] Ibidem, pp. 357 şi 359.

[20] Este vorba despre lucrările Salazar şi revoluţia din Portugalia, apărută şa Ed. Vremea în 1943, reeditată la Ed. Scara, Bucureşti, 2002, respectiv Os Romenos, latinos do Oriente,  publicată la Lisabona în 1946.

[21] Eliade, Europa, Asia, America…, p. 356.

[22] Ibidem, p. 355.

[23] Ibidem, p. 362.

[24] Marin Diaconu notează acest lucru înt-un comentariu reprodus în volumul Moartea omului de mâine – publicistică III, ed. cit., p 404. Acesta reproduce un articol publicat tot de el, Contribuţii documentare [… Pagini dintr-un concurs, apărut în Jurnalul literar, an IX, nr. 21-24, noiembrie-decembrie 1998, p. 5.

[25] M. Eliade aminteşte de această scrisoare primită de la Noica pe 16 februarie 1947 în  Jurnal, vol. I (1941 – 1969), ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 204, p. 108.

[26] ibidem, pp. 116-117 (15 iulie 1947).

[27] Emil Cioran, Istorie şi utopie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 144.

[28] M. Eliade, Europa, Asia, America…, pp. 362-363.

[29] Dan Cătănuş (coord.), Intelectuali români în arhivele comunismului, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, pp. 68, 244 sq., 337 sq.

[30] M. Eliade notează în Jurnalul său (ed. cit., vol. II, p. 130), atunci când se întâlneşte cu Sergiu Al-George la Chicago, în 1973, următoarele: „Ştiam că socoteşte (Sergiu Al-George, n. n.) Foret interdite drept opera mea cea mai importantă şi cel mai bun roman românesc. Pentru că a citit traducerea franceză, prin 1955-1956, a fost condamnat şi a făcut cinci ani şi jumătate de închisoare. De altfel, pentru aceleaşi motive au fost condamnaţi Vladimir Streinu […] şi Nicu Steinhardt şi Dinu Pillat. Toţi au fost inculpaţi în procesul lui Dinu Noica. (Nu mai însemn alte amănunte asupra acestui proces, care va rămâne în istoria culturii româneşti moderne ca un foarte trist şi întunecat capitol. Îmi închipui că măcar unii dintre cei condamnaţi şi-au scris amintirile – şi că aceste documente vor reuşi să fie salvate

[31] Ibidem, p. 67.

[32] M. Eliade, Europa, Asia, America…, p. 364 şi 377.

[33] C. Noica, Jurnal de idei, II, 273.

[34] M. Eliade, Jurnal II, pp. 66-69.

[35] C. Noica, Jurnal de idei, pp. 180, 184 (IV, 83-92).

[36] M. Eliade, Jurnal II, p. 69.

[37] M. Eliade, Europa, Asia, America…, p. 379.

[38] Ibidem, p. 381.

[39] M. Eliade, Jurnal II, p. 131.

[40] M. Eliade se plângea că este de multe ori răstălmăcit şi scrierile sale sunt prezentate în altă lumină decât intenţiona el, într-o scrisoare adresată lui Noica în aprilie 1971 (Europa, Asia, America… II, p. 372).

[41] C. Noica, Jurnal de idei V, 97 şi 320. Această apreciere nu exclude critica, amintită de Eliade într-o scrisoare din 17 iulie 1978, care spune că Noica se aştepta la o filosofie a religiilor, nu la un „manual” (Eurpa, Asia, America…, p. 404), dar şi de Gabriel liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniş, care surprinde mirarea lui Noica în acţiunea eliadiană de „a se îndura de orice practică fachirică” şi a o ridica la rang de valoare religioasă universală (ediţia a III-a, Humanitas, 1996, pp. 59 şi 124).

[42] M. Eliade este măgulit de acest articol şi într-o scrisoare adresată în 12 iulie 1975 îi spune lui Noica: „Nu credeam că e posibil să spui atât de mult şi atât de profund în câteva pagini. Ai situat încercările mele de a descifra creaţiile spirituale ale lumilor arhaice şi tradiţionale aşa cum n-a făcut-o nimeni până acum, aşa cum eu însumi, în cele mai optimiste momente nu aş îndrăzni să o fac […]. Inutil să-ţi mulţumesc, să-ţi spun cât sunt de recunoscător. Am impresia că judecata ta planază atât de sus, încât aproape nu mai e vorba de mine” – Europa, Asia, America…, p. 391.

[43] C. Noica, Adevăratul înţeles al sacrului articol în Săptămâna Culturală din 5 decembrie 1975, republicat de Mircea Handoca în „Dosarul Eliade”, vol. IX, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004, pp. 93-98. În Jurnalul de la Păltiniş Gabriel Liiceanu însă spune că Noica nu era întru totul satisfăcut de această viziune a lui Eliade, care caută sacrul peste tot, dar riscă să vadă în orice mărunţiş o revelare a sacrului, riscând dezintegrarea acestuia, dând exemplu parafraza la ultimul capitol al volumului I din Istoria credinţelor şi ideilor religioase, intitulat „Autobuzul care merge la Eleusis  Aşa nu merge!”, ar fi spus Noica. (Jurnalul de la Păltiniş, ed. cit. , p. 59).

[44] Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, ed. cit., pp. 60 şi 207. Există şi o înregistrare în care Noica vorbeşte despre „Cei 22 sau despre cultura de performanţă”, editată pe CD-ul 3 poeme filozofice către S., Humanitas Multimedia, Bucureşti, 2003.

[45] Gabriel Liiceanu,  Jurnalul de la Păltiniş, ed. cit., pp. 60-64.

[46] M. Eliade, Europa, Asia, America…, pp. 401-402.

[47] Ibidem, p. 406.

[48] Gabriel Liiceanu,  Jurnalul de la Păltiniş, ed.cit., pp. 76-77.

[49] M. Eliade, Europa, Asia, America…, p. 410. Totuşi, într-o scrisoare din 5 august 1982 îi cere permisiunea de a încerca el publicarea în franceză „a cărţii tale filozofice perfecte” printr-o recomandare la editura franceză Payot (p. 417).

[50] C. Noica, Cei şapte paşi ai lui Buddha, în Viaţa Românească, nr. 5, mai 1983, republicat în volumul Istoricitate şi eternitate, ed. cit., pp. 227-242.

[51] M. Eliade, Europa, Asia, America…, pp. 412-414.

[52] M. Eliade, Jurnal II, pp. 525 sq.

[53] C. Noica, Jurnal de idei, VI, 390.

[54] Ambele articole au apărut în Viaţa Românească, nr. 1, ianuarie 1987, republicate de Mircea Handoca în antologia Constantin Noica – Istoricitate şi Eternitate, ed. cit., pp. 242-247.

Anunțuri