Heidegger şi E. Blochmann: anatomia unei epoci într-un epistolar

de grupulnoica

de Răzvan Andrei

Viaţa unui filozof, s-a spus, se reduce la cărţile pe care le-a scris. El nu are biografie sau, dacă putem vorbi totuşi despre una, ea nu poate fi decît „autobiografia unei idei”, itinerariul complicat pe care îl urmează un gînd pînă reuşeşte să-şi capete trupul de cuvinte, pînă ajunge să se întruchipeze în gînditor.

Atunci, de unde încăpăţînarea cu care căutăm hermeneutica unei opere în viaţa filozofului? De unde fascinaţia cu care îi citim corespondenţa şi îi scrutăm sufletul aşternut pe hîrtie? Ce poate însemna această impudică indiscreţie, travestită în haina sobră a studiului academic în numele căruia postulăm drepturi absolute asupra detaliilor vieţii unui autor mare?

Pe semne că acest obicei surprinde însăşi imposibilitatea noastră de a accede la gîndul înalt şi corolarul acesteia, tendinţa de a umaniza creatorul pentru a ne confirma iar şi iar că – nu-i aşa?! – pînă şi el a fost om ca toţi oamenii. Doar că umanitatea întrupată de un mare gînditor se deosebeşte atît de mult de cea pe care noi uneori doar o împieliţăm, încît orice tendinţă de a suprima diferenţele ajunge să adîncească şi mai mult tranşeele care ne despart. Cu toate astea, în cele spuse pînă acum nu e vorba de fascinaţia tîmpă înaintea „oamenilor mari” cărora le supradimensionăm spectrele şi influenţa dintr-o paradoxală înclinaţie pentru cultul puterii, despre care vorbeşte Popper în Societatea deschisă. Deosebirea dintre ei şi noi ţine de cărţile pe care le-au scris şi problemele pe care le-au gîndit pînă la capăt, dîndu-ne şi nouă de gîndit, învăţîndu-ne gîndim pe cont propriu, nu ce să gîndim. Vieţile lor sînt operele pe care ni le-au lăsat, iar operele le jaloneză vieţile; nimic altceva nu ne diferenţiază.

Cu Heidegger şi drumul gîndirii lui, aceste aspecte devin limpezi, iar volumul de corespondenţă (1918 – 1969) dintre el şi E. Blochmann confirmă ipoteza pe care am enunţat-o: viaţa şi opera se luminează reciproc, astfel încît nu o putem desluşi pe una fără cealaltă.

Cum să înţelegem, de exemplu, dimensiunile pe care le capătă faimoasa analiză a ustensilului din Fiinţă şi timp dacă nu vedem în fundalul ei imaginea atelierelor de fierărit din Meßkirch şi, poate, nostalgia lui Heidegger pentru acea lume care apunea sub privirile sale? Cum am putea să înţelegem tonul grav al analizei impersonalului „se”, din aceeaşi lucrare, cu percepţia de acum, cînd toate aspectele vieţilor noastre stau sub dictatura lui? Dar la vremea cînd Heidegger îşi scria opera, retras ca un anahoret la Todtnauberg, abia se auzea zvonul lumii în care noi sîntem absorbiţi astăzi cu totul. Analiza lui era un semnal de alarmă, oricît de „detaşat” ar fi dorit Heidegger să o prezinte. Înainte de a fi o carte despre om în genere, Fiinţă şi timp era o diagnoză a timpului în care a trăit autorul.

Dar care este „Ideea” lui Heidegger? Fiinţa? Timpul? Adevărul? Temeiul? Nimicul? Deşi acestea sînt marile teme ale filozofiei sale, nici una nu poate fi numită „Idee”. Lui Heidegger îi repugna tipul de filozofie autointitulată „pozitivă” (etim.), acea direcţie a gîndirii care s-a născut odată cu marile sisteme speculative ale modernităţii, realizîndu-se ca „structură a structurii fiinţei”, cum spune el undeva. A ierarhiza lumea după o structură pusă de om, însemna a pierde din vedere fenomenele şi a le răstălmăci, împiedicîndu-le să se arate aşa cum sînt ele, pornind de la ele însele. Opera şi viaţa lui nu urmăresc o „Idee”, pusă ori presupusă, în legătură cu structura fiinţei ci reprezintă strădania perseverentă pentru a lăsa fenomenele să fie, pentru a nu violenta prin speculaţie înţelegerea autentică a fiinţei. Unicul „program” al lui Heidegger, dacă putem vorbi astfel, este gîndirea interogatoare ce înaintează, hrănindu-se cu propriile răspunsuri provizorii, pe drumuri tot mai înguste, în desişul pădurii pentru a găsi luminişul. Dar acele drumuri au pericolele lor şi pasul celui care le străbate se poate adesea împotmoli. Ca o asemenea metaforă poate fi văzută şi viaţa lui Heidegger, gînditorul care a semnalat de-a lungul operei, în stilul atît de cunoscut, tot zbuciumul timpului său, suspendîndu-l într-o interogare originară.

Încordarea acelor vremuri se simte în fiecare pagină din opera lui, dar ne trebuie răgaz şi înţelepciune pentru a o descifra din substanţa scrierilor sale şi pentru a-i citi gîndurile din epistole ca simptome ale tensiunii ce va răbufni sub chipul ororii celui de-al Doilea Război Mondial.

Din corespondenţă răzbat aspecte pe care Heidegger le-a tematizat explicit sau doar le-a amintit în Fiinţă şi timp, anume „perturbarea sistemului de trimiteri”, răpirea lumii proprii şi instalarea uneia în care nimeni nu se mai recunoaşte, o lume în care singura şansă de a-ţi păstra umanitatea este relaţia bazată pe prietenia autentică şi pe iubirea care nu cere nimic în schimb. Iar între cei doi a existat şi o prietenie exemplară dar şi o discretă poveste de dragoste, călăuzite din adînc de iubirea pentru ţara lor şi pentru soarta şcolii pe care amîndoi o slujeau.

Lumea aceea se zdruncina din temelii şi cei doi resimţeau pericolul la adevărata lui anvergură planetară, reflectat însă de propriile destine ca printr-o prismă. Într-o scrisoare din 3 martie 1947, deci după ce tăvălugul măturase Europa lăsînd-o în ruină, Heidegger îi vorbeşte prietenei sale despre „irumperea inumanului” şi despre forţele ineluctabile care adîncesc lumea în întuneric, făcînd din deţinătorii vremelnici ai puterii doar „nişte aprozi” (p. 154).

fi găsit el tonul reţinut dar ferm pentru a-şi cere iertare? Perioada rectoratului rămăsese cu siguranţă în autobiografia sa mai mult decît o imprudenţă venială. A ştiut însă că tot în filozofia neangajată politic îşi poate găsi salvarea, putînd să păşească iarăşi pe drumul gîndirii troienit de răstălmăcirile tradiţiei, la fel cum se avînta pe cărările de munte din Pădurea Neagră, însoţit de Elisabeth. Va urma etapa a doua a filozofiei sale, perioadă în care poezia şi gîndirea vor lua treptat locul fenomenologiei „clasice”, de sorginte husserliană.

Dar valoarea de document a corespondenţei nu ţine doar de elucidarea unor probleme legate de perioada rectoratului sau de reflecţiile asupra catastrofei Războiului Mondial. În scrisori, Heidegger inserează şi meditaţii asupra propriilor scrieri în ansamblu şi le circumscrie intenţiile generale, ceea ce nu mai poate fi atît de evident la o lectură actuală a operei. În plus, avem ocazia, lecturînd epistolarul, să urmărim schimbările de direcţie, tatonările şi reevaluarea unor gînduri şi idealuri pentru împlinirea cărora, profesorul de filozofie Heidegger şi profesorul de pedagogie Blochmann, au luptat încă de la începuturile prieteniei lor: înnoirea sistemului de învăţămînt în Germania, educarea autentică a tineretului, cunoaşterea şi conservarea dinamică a tradiţiei (oricît de paradoxal ar suna acest ideal, aşezat lîngă unele afirmaţii ale filozofului) şi o mulţime de alte ctitorii culturale, toate fiind adunate în jurul unor formulări generoase ca „viaţă spirituală […] efectiv reală”, „forţă a ceea ce este personal”, „autenticitate”.

În unele scrisori, în opinia unui comentator, dacă ştim să le citim, aflăm chiar mai multe despre cîteva teme predilecte ale filozofiei lui Heidegger decît din textele destinate lecturii publice (R. Safranski, Un maestru din Germania. Heidegger şi epoca lui, Humanitas, 2004, p. 180 şi urm.). De exemplu, el crede că epistola din 12 septembrie 1929 (Todtnauberg), redactată la cîteva luni după faimoasa Was ist Mataphysik?, merge mai departe decît textul prelegerii, aceasta fiind, de fapt, „o parafrază a trăirii din timpul vecerniei de la Beuron” (ibidem, p. 179) despre care se vorbeşte în scrisoare, trăire care, spune Heidegger, „se va dezvolta ca o sămînţă a ceva esenţial” (p. 52). Iar încercarea de a surprinde esenţialul este chiar tema centrală a prelegerii. Acolo se spune: „Fără originara stare-de-revelare a nimicului nu există nici identitate cu sine şi nici libertate”. În scrisoare însă, Heidegger lasă să se vadă adevărata miză a încercării sale de a gîndi nimicul, anume relaţia cu răul şi noaptea: „Activităţile curente, cu succesele şi rezultatele lor, ne îndepărtează în mod fundamental de calea pe care trebuie s-o străbată căutarea noastră. Ne închipuim că esenţialul poate fi la fel întreprins, uitînd că el nu creşte cu adevărat decît atunci cînd trăim în întregime după cum ne spune inima, adică privind în faţă noaptea şi răul. Acest negativ, cu forţa lui originară, e decisiv: căci el înseamnă a nu pune nimic în calea profunzimii existenţei” (p. 52). Aflăm, aşadar, din precizările epistolare, că Heidegger rămăsese profund ataşat de meditaţia teologică a începuturilor creştinismului, de la Sf. Pavel, gnostici şi Augustin pînă la un J.S. Eriugena şi tradiţia apofatică de sorginte areopagitică. Fără aceste informaţii, multe dintre scrierile filozofului ar rămîne doar pe jumătate înţelese, adică nu ar fi înţelese deloc.

Heidegger este unul dintre gînditorii ale căror opere rămîn în mare măsură obscure în lipsa unei cunoaşteri cît mai profunde a vieţilor lor. Dar, aşa cum spuneam la început, dacă viaţa unui autor mare ne preocupă doar de dragul pastişei sau al detaliului meschin, pierdem dintru început accesul autentic la gîndurile sale şi ne formăm o falsă impresie de asemănare între noi şi ei sub aspectul moravurilor. Corespondenţa dintre Heidegger şi E. Blochmann este un exemplu pentru felul în care ia naştere o operă din tribulaţiile unor destine care se luptă în permanenţă cu derapajele lumii ce a uitat să se mai întrebe autentic despre sensul propriului a fi. Concluzia epistolarului, dincolo de aspectele biografice, mi se pare a fi aceasta: răspunsurile la problemele curente ale omului se pot obţine doar în măsura în care semnul interogaţiei este aşezat corect asupra problemei originare. Parafrazînd îndemnul evanghelic: vizînd mereu esenţialul, toate celelalte se vor adăuga nouă.

Caseta tehnică: Martin Heidegger & Elisbeth Blochmann, Corespondenţă. 1918 – 1969, editată de Joachim W. Storck, trad. rom. Ileana Snagoveanu-Spiegelberg, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 267.

Notă: Această recenzie a fost publicată în revista Idei în dialog, martie 2007.

Anunțuri