Este Sorin Lavric postmodernist? Gânduri în marginea unei exegeze asupra ontologiei lui Noica

de grupulnoica

de Răzvan Andrei

Lucrarea despre care vreau să vorbesc îi aparţine lui S. Lavric şi ea poartă titlul Ontologia lui Noica. O exegeză. Cartea a apărut în 2005, la Editura Humanitas, în colecţia Academica. Pe parcursul textului referirile se vor face la această ediţie şi voi indica între paranteze numărul paginii la care se găsesc textul sau ideea discutate.

Am ales să iau în discuţie tocmai această lucrare pentru că în nici una dintre recenziile de care s-a bucurat  nu s-a vorbit despre fondul cărţii decât în treacăt, autorii blocându-se la critica primului capitol, în anumite privinţe scandalos, dar mai puţin important în contextul întregului. Voi relua şi eu problematica primului capitol, dar numai pentru a lămuri, o dată pentru totdeauna, lipsa de temei a ideilor pe care autorul le avansează acolo. Iar această lipsă de temei nu ţine de nevaliditatea argumentului în sine, ci de inconsistenţa lui contextuală.

Ceea ce avansează acolo S. Lavric poate fi rezumat astfel: filozoful nu poate cunoaşte lumea în mod ştiinţific, adică nu poate matematiza rezultatul cercetării sale. Iar această imposibilitate, de la Kant încoace, reprezintă argumentul suprem împotriva ştiinţificităţii filozofiei (metafizicii). Dar, dacă filozoful nu poate cunoaşte lumea în mod ştiinţific, asta nu înseamnă că filozofia ar fi inutilă şi că, în consecinţă, ar trebui abandonată la coşul de gunoi al istoriei culturii universale. Ceea ce îi rămâne filozofului după ce a abandonat falsa pretenţie de ştiinţificitate, dând astfel dovada propriei onestităţi intelectuale, este să facă filozofie ca exerciţiu de gândire, adunând în jurul său un grup de oameni cu care se va bucura de micile satisfacţii ale exerciţiului în sine, ale gratuităţii şi inutilităţii lui epistemologice. Modalitatea în care filozoful „se joacă serios” cu lumea este cea a transformării imaginii sale despre lume, adică a reprezentării intuitive pe care şi-o construieşte, în concepte apte să exprime acea reprezentare într-un discurs coerent lăuntric. În consecinţă, sarcina oricărui exeget de pe lume constă în identificarea acelei „reprezentări intuitive” pe care filozoful o presupune din capul locului şi să urmărească în ce măsură ea este transpusă în discurs, fără inconsistenţe interne. Atât şi nimic mai mult. Rezumând, argumentul este acesta:

Premisa I: filozofia nu este ştiinţă;

Premisa a II-a: filozoful nu cunoaşte lumea, ci îşi construieşte o reprezentare intuitivă despre lume; această reprezentare poate fi redată printr-o schemă grafică;

Premisa a III-a: dicursul filozofic nu face decât să traducă în cuvinte-concepte (deci în abstracţiuni) reprezentarea iniţială.

Concluzie: exegetul trebuie să găsească exact acea reprezentare intutivă care stă la baza discursului, abstrăgând-o din textul filozofului şi să verifice dacă autorul a reuşit sau nu să o transpună coerent în disursul său.

Cu alte cuvinte, spune S. Lavric, „dacă un exeget va izbuti să cadă exact (s.m. – R.A.) pe reprezentarea pe care Noica o avea despre lume, atunci se poate spune că el a găsit singura (s.m. – R.A.) interpretare adevărată (s.m. – R.A.) a ontologiei gânditorului de la Păltiniş. […] există mai multe interpretări ale ontologiei lui Noica, dar numai una poate fi adevărată” (pp. 10-11).

Dar, din chiar citatul anterior se vede clar inconsistenţa argumentaţiei lui S. Lavric, cel puţin în ce priveşte statutul exegetului şi condiţia de posibilitate a oricărei opere filozofice de a se lăsa decriptată. În ce constă această inconsistenţă?

Ceea ce spune exegetul, redat de mine în prima premisă, este de fapt ul loc comun al epistemologiei, de la Kant încoace. Nietzsche o spusese şi el, într-o notă din 1887: „Nu există fapte, ci doar interpretări”. Că aceste interpretări pot fi sau chiar sunt reprezentări intuitive reduse în cele din urmă la o schemă grafică nu e neaparat decisiv aici. Important este că exegetul uită sau ignoră deliberat întregul afirmaţiei lui Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretări: aceasta este deja o interpretare (Auslegung).” Sau, cu termenii lui S. Lavric: filozoful nu cunoaşte lumea „în sine”, ci îşi face doar o imagine (oricum ar fi ea) despre lume. Dar o lucrare de exegeză este, la rândul ei, o lucrare filozofică şi, ca filozof, nici exegetul nu poate cunoaşte Lumea (din care fac parte şi lucrările altor filozofi), deci nu poate ajunge niciodată la reprezentarea filozofului a cărui gândire o explicitează. Aşadar, S. Lavric nu poate ajunge niciodată la interpretarea „adevărată” a ontologiei lui Noica, singura valabilă, pentru că îi va fi imposibil să cadă „exact” pe reprezentarea pe care filozoful de la Păltiniş o avea despre lume. Se pare însă că exegetul a realizat acest lucru de vreme ce şi-a intitulat lucrarea „o exegeză” şi nu „Exegeza” deşi, din primul capitol al lucrării sale nu reiese asta. S. Lavric îşi subminează exegeza în mod radical atunci când propune ca premisă de lucru interpretarea din primul capitol al lucrării sale. Numai în cazul în care el îşi vede chiar propria carte drept un exerciţiu valabil ca oricare altul şi afirmă că, implicit, opera lui Noica va rămâne, în adevărul ei, una închisă pentru totdeauna, demersul său exegetic îşi poate atesta calitatea: aceea de joc gratuit cu imagini şi cuvinte.

Dar nu sunt aceste consecinţe ale premiselor lui S. Lavric chiar consecinţele premiselor postmodernităţii şi ale multiculturalismului? Nu promovează S. Lavric, dincolo de jocul filozofic gratuit, exact principiile epistemologice ale „gândirii slabe” şi ale ideologiei de stânga postmoderne, corecte politic şi multiculturaliste?

Dacă o operă (filozofică sau de orice alt gen) este una confinată a priori, atunci nu sunt cu atât mai mult culturile închise în ele însele şi oricare dintre ele are acelaşi „drept la existenţă” ca şi celelalte, comunicarea dintre ele fiind mai degrabă un exerciţiu de politeţe politică şi nu unul de raportare critică, din moment ce critica este, am văzut, superfluă, i.e. imposibilă? În lipsa temeiului ferm, orice interpretare este valabilă şi, ca atare, inutilă ab initio. Vrea S. Lavric sa susţină asta? Răspunsul la această întrebare va trebui să vină însă din partea exegetului.

Anunțuri