de Alexandru Bogdan Duca
Un mic avertisment
Ideile conţinute în textul de mai jos sunt fie simple propuneri, fie simple concluzii subiective. Nu ştiu, nu cred şi nici măcar nu am pretenţia ca teologii ortodocşi să creadă ceea ce cred eu cu privire la relaţia dintre filosofie şi teologie. De asemenea, credinţa că religia creştină este o religie a elitelor şi nu a maselor, este o opinie teologică proprie şi nu angajează nici o teologie oficială şi, implicit, nici o confesiune. (mai mult…)
de Alexandru Bogdan Duca
Acest eseu porneşte de la premiza teologică creştină în existenţa Diavolului.
Încercarea mea este aceea de a demonstra existenţa unei fiinţe a Răului, unei ontologizări a acestei realităţi care nu poate fi definită, pur şi simplu, ca absenţă a Binelui. Credinţa mea este aceea că Răul există în sine asemenea Binelui. Dar, spre deosebire de Bine, Răul este o fiinţă care devine şi nu preexistă. (mai mult…)
de Răzvan Andrei
Voi încerca aici să răspund criticii aduse de Sorin Lavric articolului meu Este Sorin Lavric postmodernist? Gânduri în marginea unei exegeze asupra ontologiei lui Noica, aflat pe blogul Cercul Noica la secţiunea Atitudini/Polemici. (mai mult…)
de Ana Petrache
În Franţa, în prima duminică a fiecărei luni, intrarea la toate muzeele este gratuită, am avut proasta insipraţie de a face o vizită la Luvru. Foarte multă lume, dar ştim deja cantitatea nu e direct proporţională cu calitatea, ba de multe ori, ca şi în cazul de faţă este invers proporţională. Profitând de faptul că angajaţii muzeului nu le puteau face faţă: vorbeau tare, se înghesuiau, mâncau seminţe, făceau fotografii cu Venus din Milo, cu sarcofagele egiptene şi evident cu Monalisa. Apoi obosiţi de atâta aventură a spiritului, trăgeau câte un pui de somn sprijinindu-se fratern unii pe umerii celorlalţi, în faţa Libertăţii conducând poporul a lui Delacroix. Domnul Octavian Paler se întreba, într-un articol publicat cu ocazia francofoniei, dacă ni-l putem imagina pe Bush intrând umil şi plin de complexe la Luvru. Din nefericire cred că întrebarea care se pune e alta : câţi sunt cei care mai fac asta ? (mai mult…)
de Paul Gabriel Sandu
Apărută la editura Humanitas, în traducerea lui Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Metafizica lui Nietzsche oferă cititorului român textul uneia dintre prelegerile pe care Heidegger, deşi intenţiona să o susţină la Universitatea din Freiburg, nu a mai ţinut-o totuşi. Prelegerea corespunde volumului 50 al Ediţiei complete, volumul fiind editat sub îngrijirea editoarei Petra Jaeger. (mai mult…)
de Paul Gabriel Sandu
Apărută recent la editura Humanitas în traducerea profesorului D. Stoianovici, Istoria filozofiei occidentale a lui Bertrand Russell propune o perspectiva cu totul inedită asupra filozofiei. Pentru gînditorul britanic, filozofia este definită ca ceva intermediar intre teologie şi ştiinţă (p.7). Această accepţiune largă a termenului îndreptăţeşte – sau cel puţin ar trebui să o facă – abordarea propusă de Russell, acesta stabilind în introducere câteva deziderate ce se vor asemenea unor fire conducătoare pentru cele două volume ale operei sale. Russell îşi mărturiseşte dezacordul faţă de o istorie scrisă de mai mulţi filozofi laolaltă, şi asta pentru că, spune el, chiar dacă lucrarea ar câştiga în erudiţie, ar rămâne o lucrare fragmentată, neputincioasă în a reda o imagine de ansamblu. O altă idee din care autorul face un merit al lucrării sale se referă la situarea filozofiei în raport cu viaţa social-politică şi economică. „Filozofia, chiar de la începuturile ei, n-a fost doar o îndeletnicire de şcoală sau un mediu de dispute între o mână de învăţaţi, ci a fost parte integrantă din viaţa comunităţii.“ (vol. I, p. 6) . (mai mult…)
de Paul Gabriel Sandu
Prin lucrarea sa, Moartea. Eseu despre finitudine, Françoise Dastur propune unui public mai degrabă nespecialist o serie de interogaţii cu privire la finitudine şi la fenomenul morţii, interogaţii ce se cristalizează sub forma unor răspunsuri oferite de mari gânditori asupra cărora întârzie atenţia autoarei. Încercarea de a gândi moartea, mai ales propria moarte, este o încercare de a cărei dificultate dă mărturie, întâia oară, strigătul milenar al lui Ghiligameş: ,,A murit prietenul meu, Enkidu, cu care ucideam lei!”, iar apoi o întreagă istorie a gândirii. Ea rezidă în aceea că, parafrazându-l pe Heidegger, ceea ce ne este cel mai aproape, ne e în fapt cel mai departe. Acesta este poate motivul pentru care, de-a lungul unei întregi tradiţii filosofice, moartea a fost privită ca un fenomen exterior vieţii, cu neputinţă de experimentat, aşa cum era gândit de Epicur, cel care afirma: ,,cât timp noi existăm, moartea nu este, iar atunci când moartea vine, noi nu mai suntem; prin urmare ea nu este nimic pentru noi.” (p. 22). (mai mult…)
de Andrei-Dragoş Giulea
Atunci când Sorin Lavric mi-a propus scrierea unui articol despre Noica într-un limbaj cât mai departe de orice jargon filozofic, m-am gândit să îmi asum o provocare adresată mie însumi, anume aceea de a scrie în termeni cotidieni despre un subiect dificil al filozofiei noiciene, anume spiritul. Subiectul întâmpină, de altfel, anumite dificultăţi de rezolvat în chiar jargonul filozofic noician. (mai mult…)
de Cătălin Buciumeanu
Dacă Noica constituie încă un subiect de discuţie înseamnă că peste el nu se poate trece. Dacă o seamă de oameni se încăpăţânează să discute încă de filosofia lui Noica, şi nu de viaţa lui intimă ori de aşa-zisa colaborare cu sistemul comunist, este pentru că filosofia sa rezistă de departe la orice încercare de a-l centrifuga, fărîmiţînd şi bagatelizând astfel o gândire rectilinie, una dintre puţinele cu adevărat importante. (mai mult…)
de Victor Gelan
Meditând la vorba lui Constantin Noica despre şcoala în care nu se predă nimic, nu poţi să nu te gândeşti în acelaşi timp la cât de ciudată şi de contradictorie pare a fi formularea acesteia. Cum poate fi imaginată o scoală în care nu se predă nimic?
Dacă privim puţin la definiţiile date de pedagogi, vom vedea că în mai toate tratatele acestora şcoala se referă la o activitate educativă desfăşurată în grup (de obicei) şi coordonată de un „educator” şi care se sprijină, printre altele, pe doi piloni importanţi: predarea şi învăţarea. Şi dacă aşa stau lucrurile, cum poate fi concepută atunci o şcoală în care nu se predă nimic? Cum poate atunci să mai vorbească Noica de „şcoala în care nu se predă nimic” ? (mai mult…)
