Apoteoza obscurităţii. Despre dialectica domnului Popescu

de Răzvan Andrei

În luna decembrie a.c. s-au împlinit 20 de ani de la moartea filozofului Constantin Noica. Pentru a comemora personalitatea şi opera păltinişeanului, revista Idei în dialog a publicat în numărul din această lună patru articole în care sunt dezbătute anumite aspecte ale creaţiei sale filozofice. Dintre ele, mi-a reţinut atenţia studiul dlui Dragoş Popescu, intitulat Dialectica lui Noica (pp. 38-39). Am citit, recitit şi rerecitit – singur şi cu câţiva apropiaţi – articolul dlui Popescu, despre care am aflat, din caseta colaboratorilor, că este cercetător la Institutul de Filozofie şi Psihologie al Academiei Române şi doctor în filozofie. (Amintesc, printre altele, că unii membri ai Cercului Noica au trimis studii (câteva dintre ele pot fi citite chiar pe acest blog) care nu au fost însă publicate.)

Secularismul şi amurgul marilor religii. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. IV

de Dumitru Popoiu

La apariţia primului volum al Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, în 1978, Constantin Noica nota în Jurnal de idei faptul că Eliade a reuşit să-şi aroge funcţia planetară, „nemaifiind cetăţeanul unei lumi, ci al planetei,” prin preocupările lui vaste. Prin demersul său, el a devnit „mijlocitor între noi şi noi înşine, între Est şi Vest, între Occident şi lumea a treia, literatură şi mit, modern şi primitiv, civilizaţie şi spirit.”[1]. Această apreciere nu exclude însă dezamăgirea păltinişeanului care se aştepta ca Eliade să scrie o filosofie a religiilor, nu “un manual”[2]. G. Liiceanu surprinde şi el în Jurnalul de la Păltiniş mirarea filosofului în faţa atitudinii eliadiene de „a se îndura de orice practică fachirică” pe care o ridică la rang de valoare religioasă universală. Noica nu era întru totul satisfăcut de această viziune care caută sacrul peste tot, dar riscă să vadă în orice mărunţiş o hierofanie şi dă ca exemplu parafraza ultimului capitol din volumul I al Istoriei credinţelor…, intitulat Autobuzul care merge la Eleusis[3].

Metafizica lui Nietzsche

 de Paul Gabriel Sandu

Apărută la editura Humanitas, în traducerea lui Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă, Metafizica lui Nietzsche oferă cititorului român textul uneia dintre prelegerile pe care Heidegger, deşi intenţiona să o susţină la Universitatea din Freiburg, nu a mai ţinut-o totuşi. Prelegerea corespunde volumului 50 al Ediţiei complete, volumul fiind editat sub îngrijirea editoarei Petra Jaeger.

O istorie a filozofiei occidentale

 de Paul Gabriel Sandu

Apărută recent la editura Humanitas în traducerea profesorului D. Stoianovici, Istoria filozofiei occidentale a lui Bertrand Russell propune o perspectiva cu totul inedită asupra filozofiei. Pentru gînditorul britanic, filozofia este definită ca ceva intermediar intre teologie şi ştiinţă (p.7). Această accepţiune largă a termenului îndreptăţeşte – sau cel puţin ar trebui să o facă – abordarea propusă de Russell, acesta stabilind în introducere câteva deziderate ce se vor asemenea unor fire conducătoare pentru cele două volume ale operei sale. Russell îşi mărturiseşte dezacordul faţă de o istorie scrisă de mai mulţi filozofi laolaltă, şi asta pentru că, spune el, chiar dacă lucrarea ar câştiga  în erudiţie, ar rămâne o lucrare fragmentată, neputincioasă în a reda o imagine de ansamblu. O altă idee din care autorul face un merit al lucrării sale se referă la situarea filozofiei în raport cu viaţa social-politică şi economică. „Filozofia, chiar de la  începuturile ei, n-a fost doar o îndeletnicire de şcoală sau un mediu de dispute între o mână de învăţaţi, ci a fost parte integrantă din viaţa comunităţii.“ (vol. I, p. 6) .

Libertate şi moarte

 de Paul Gabriel Sandu

Prin lucrarea sa, Moartea. Eseu despre finitudine, Françoise Dastur propune unui public mai degrabă nespecialist o serie de interogaţii cu privire la finitudine şi la fenomenul morţii, interogaţii ce se cristalizează sub forma unor răspunsuri oferite de mari gânditori asupra cărora întârzie atenţia autoarei. Încercarea de a gândi moartea, mai ales propria moarte, este o încercare de a cărei dificultate dă mărturie, întâia oară, strigătul milenar al lui Ghiligameş: ,,A murit prietenul meu, Enkidu, cu care ucideam lei!”, iar apoi o întreagă istorie a gândirii. Ea rezidă în aceea că, parafrazându-l pe Heidegger, ceea ce ne este cel mai aproape, ne e în fapt cel mai departe. Acesta este poate motivul pentru care, de-a lungul unei întregi tradiţii filosofice, moartea a fost privită ca un fenomen exterior vieţii, cu neputinţă de experimentat, aşa cum era gândit de Epicur, cel care afirma: ,,cât timp noi existăm, moartea nu este, iar atunci când moartea vine, noi nu mai suntem; prin urmare ea nu este nimic pentru noi.” (p. 22).

Heidegger şi E. Blochmann: anatomia unei epoci într-un epistolar

de Răzvan Andrei

Viaţa unui filozof, s-a spus, se reduce la cărţile pe care le-a scris. El nu are biografie sau, dacă putem vorbi totuşi despre una, ea nu poate fi decît „autobiografia unei idei”, itinerariul complicat pe care îl urmează un gînd pînă reuşeşte să-şi capete trupul de cuvinte, pînă ajunge să se întruchipeze în gînditor.