Manifestarea spiritului în istorie- Noica şi Patočka (I)

de Ana Petrache

 ”Într-adevăr libertatea de a vorbi  sau  de a scrie ne ar putea fi luată de către o forţă superioară, nu însă şi libertatea de a gândi, şi totuşi cât de mult şi cât de just am putea noi gândi, dacă nu am gândi totodată în comuniune cu alţii, cărora să le împărtăşim gândurile noastre şi care să ni le împărtăşească pe ale lor.” I.Kant 

           Jan Patočka şi Charta 77

În numărul pe decembrie din Idei în dialog Florin Mitrea vorbeşte despre cultură şi rezistenţa prin cultură făcând o comparaţie între cazul lui Noica şi cel al lui Michnick. Salut această idee dar aş vrea să propun pentru continuitatea dezbaterii o reanalizare a cazului plecând de la propunerea Alexandrei Lavastine. Scopul meu este a trata comparativ cazul lui Noica şi a lui Patočka introducând ca elementde analiză specifică testul de autoincluziune în propriul proiect propus de Andrei Cornea. Scopul acestei analize este de a vedea dacă ceea ce a fost numit  „rezistenţa prin cultură” poate fi considerat o formă de dizidenţă.

Manifestarea spiritului în istorie- Noica şi Patočka (II)

de Ana Petrache

 Comparaţie între conceptele celor doi filosofi

Temele principale ale gândirii lui  Jan Patočka  sunt absente sau secundare la filosoful român. Istoria este o forţă de care trebuie să te fereşti, să încerci să trăieşti în afara ei, să nu te laşi purtat de iureşul politico-istoric, aceasta este atitudinea pe care o recomandă Noica discipolilor săi. Libertatea nu este nici ea unul dintre conceptele fundamentale ale operei lui Noica, e adevărat eşti liber să îţi dai determinaţiile necesare pentru a atinge un anumit general, pe care uneori eşti liber să ţi-l alegi, alteori ţi se dă prin condiţia de muritor. Cetatea ideală e o altă problemă care nu se regăseşte la Noica, dar să nu judecăm gânditorii pentru problemele pe care nu le-au tratat, ci pentru cele pe care le-au tratat.

Teologul modern şi filosofia. Sau încercare despre ce ar putea lua un teolog din filosofia lui Constantin Noica

de Alexandru Bogdan Duca

Un mic avertisment

Ideile conţinute în textul de mai jos sunt fie simple propuneri, fie simple concluzii subiective. Nu ştiu, nu cred şi nici măcar nu am pretenţia ca teologii ortodocşi să creadă ceea ce cred eu cu privire la relaţia dintre filosofie şi teologie. De asemenea, credinţa că religia creştină este o religie a elitelor şi nu a maselor, este o opinie teologică proprie şi nu angajează nici o teologie oficială şi, implicit, nici o confesiune.

Un scurt eseu despre ontologizarea Răului. O perspectivă nicasiană

de Alexandru Bogdan Duca

Acest eseu porneşte de la premiza teologică creştină în existenţa Diavolului.

          Încercarea mea este aceea de a demonstra existenţa unei fiinţe a Răului, unei ontologizări a acestei realităţi care nu poate fi definită, pur şi simplu, ca absenţă a Binelui. Credinţa mea este aceea că Răul există în sine asemenea Binelui. Dar, spre deosebire de Bine, Răul este o fiinţă care devine şi nu preexistă.

Antioccidentalul Noica

de Ana Petrache

În Franţa, în prima duminică a fiecărei luni, intrarea la toate muzeele este gratuită, am avut proasta insipraţie de a face o vizită la Luvru. Foarte multă lume, dar ştim deja cantitatea nu e direct proporţională cu calitatea, ba de multe ori, ca şi în cazul de faţă este invers proporţională. Profitând de faptul că angajaţii muzeului nu le puteau face faţă: vorbeau tare, se înghesuiau, mâncau seminţe, făceau fotografii cu Venus din Milo, cu sarcofagele egiptene şi evident cu Monalisa. Apoi obosiţi de atâta aventură a spiritului, trăgeau câte un pui de somn sprijinindu-se fratern unii pe umerii celorlalţi, în faţa Libertăţii conducând poporul  a lui Delacroix. Domnul  Octavian Paler se întreba, într-un articol publicat cu ocazia francofoniei, dacă ni-l putem imagina pe Bush intrând umil şi plin de complexe la Luvru. Din nefericire cred că întrebarea  care se pune e alta : câţi sunt cei care mai fac asta ?

Noica şi Socrate

 de Cătălin Buciumeanu

Dacă Noica constituie încă un subiect de discuţie înseamnă că peste el nu se poate trece. Dacă o seamă de oameni se încăpăţânează să discute încă de filosofia lui Noica, şi nu de viaţa lui intimă ori de aşa-zisa colaborare cu sistemul comunist, este pentru că filosofia sa rezistă de departe la orice încercare de a-l centrifuga, fărîmiţînd şi bagatelizând astfel o gândire rectilinie, una dintre puţinele cu adevărat importante.

Noica şi Eliade – prietenie de o viaţă în slujba culturii

de Dumitru Popoiu

Actualitatea românească celebrează în 2007 două evenimente culturale de importante: centenarul de la naşterea lui Mircea Eliade şi douăzeci de ani de la trecerea în eternitate a filosofului Constantin Noica. Cele două personalităţi au marcat într-o măsură greu de egalat evoluţia culturii româneşti contemporane, fiind “părinţii spirituali”, aş spune, ai generaţiilor noastre. Prezenţa lor în publicaţiile culturale este mai vizibilă astăzi decât în vremea în care ei înşişi scriau. Cursurile universitare le acordă un spaţiu destul de larg, iar preocuparea pentru studierea ideilor acestora e vizibilă în numărul mare de teze de licenţă sau teme de doctorat, atât la noi în ţară, cât şi în străinătate. Dacă Eliade era deja extrem de cunoscut încă din anii de după război, fiind tradus în multe limbi, ceea ce a facilitat răspândirea ideilor şi metodei sale, Noica este şi el din ce în ce mai tradus, sistemul său fulosofic fiind astfel integrat în gândirea occidentalului secolului al XX-lea.

Ontologia noiciană ca proiect al unei sinteze între filosofia greacă şi cea germană

de Andrei-Dragoş Giulea

Introducere

Aceste rânduri reprezintă dezvoltarea unei idei pe care am schiţat-o în Fiinţă şi proces[1]. Gândul conducător ar fi acela că, dincolo de faptul aproape evident că Noica este un filosof de tradiţie germană, el face un pas important înainte prin câteva teme specifice, cum ar fi bunăoară modelul fiinţei pe care el îl concepe ca fiind nu numai transcendental, ci şi activ în real. În fapt, Noica întoarce, re-orientează sau răs-toarnă investigaţia filosofică, de la analiza felului în care mintea noastră structurează experienţa primită din realitatea externă, înapoi la realitatea externă. Acest demers poate părea la prima vedere echivalent cu o reîntoarcere de la tradiţia germană la tradiţia greacă, însă la o privire mai atentă putem observa că Noica întreprinde acest demers purtând cu sine întreaga acumulare a cercetării transcendentale germane. Acest pas filosofic este deci atât unul reversiv, către greci, dar mai ales unul progresiv pentru momentul actual al filosofiei, deoarece ar putea sta la baza unui proiect de sinteză a tradiţiei filosofice germane cu cea a filosofiei greceşti.